nu îți mai vorbesc despre moarte
rămân sprijinită de oraș
închid toate ușile toate ferestrele
adorm înăuntrul zidurilor

nu mai simt lumea
nu știu ce mă înghite
cine îmi cheamă viața în genunchi

aerul atârnă greu cumva între camere
și tu cu spatele drept
neprivind

timpul desfăcut de cordonul ombilical
se răsucește liber
prin toate colțurile
nu mai plânge nimeni pe nimeni

ehei ce liniște și ce înstrăinare va fi
ce nopți sub pământ vom crește

femeia pe jumătate șarpele viețuitoarele
și ei oamenii fără unghii
se vor întoarce la ușile noastre blestemate
iar noi pierduții
ne vom închina cu brațele larg deschise

parcă ești dus
parcă ești dus
vor striga în cor

ar putea cineva să îl aducă înapoi?

în ce înapoi dacă nimic din os nu rămâne
nimic din spirit nu se îngroapă
pe ce parte a lumii să îți porți crucea?

nu îți mai vorbesc despre moarte
vorbește ea în numele meu