Spune-mi că poți reda liniștea sufletului meu furat
Acum când port deopotrivă
Răceala nopților
Și-absența suverană a zorilor de zi
Spune-mi că e numai o farsă ștreangul
Pe care zeii mi-au scrijelat numele
Pecete batjocoritoare a unei false revolte
Și spune-mi că tot ce gândesc acum
E mai mult decât un gest de ascunsă disperare

Tu cel ce mă privești clipă de clipă
Prin oglinda în care toate lucrurile sunt tăcute
Cel ce mă înveți
Atunci când nesocotiții îmi bat în palme
Cuiele strămoșilor
Ca o revelație
Din eroarea căreia nu-mi este dat să ies

Mai stai o clipă
Să-mi poveștești de omul pocit
Pribeagul desfigurat al întrebărilor
Ce nu caută răspuns
Falsul filosof
Stânca de care muzele își sparg
Albastrul

Mai stai o clipă
Să te întreb dacă mai are rost să exiști
Ca o insinuare a instanței supreme
Când capul celui ce îl pleacă
E plin de himerele devenirii întru absurd
Pentru indescifrabil

Dar n-avea teamă
Se lasă liniște acum
Fiecare trup se odihnește într-un craniu
ÃŽntr-un oraÈ™ abandonat,
În capătul seringii
Acolo unde-n fiecare gând se odihnește
Suverană și zadarnică
Noaptea.