Nu mai pot! aș fi vrut să urlu în pâlnia durerii,
dar rafalele de tăcere ce-mi măturau creierul decelerat
îmi înnodaseră gâtul alungit într-o triadă de nepătruns.
Toate furtunile umane ce-mi petreceau globii oculari
clădeau eșafodajul zădărniciei de a trăi oricum și cu orice preț
în ritualul desperecherii de mașinăria diabolică
ce macină în tihnă-i grotească cu huruit asurzitor
metabolismul sentimental mutant și anacronic.

Blasfemie! șuiera amenințător vântul
prin găurile căscate în pereții himerici de carne vie
cu care încercam haotic să învelesc picioarele amputate
ale condamnatului la destin predefinit.

Pendulul roșcat trup al timpului pierdut
continuă să se dezghețe în nesfârșite plete lungi
de podele albe unduitoare în murmur surd.
Stăteam în apa ceasului meu rece ca gheața
catalizatorul organic al dizolvării eterice
scufundat în efervescența sufletului pereche cu neantul.
Păpușa dezmembrată a realității a rămas între noi
aruncată pe spate cu rânjetul acela oribil alături de ochii mei
scoși cu stângăcie de mâna descompusă a trădării de sine,
nu doare, îmi repet ronțăind agonia
Experimentul a fost un eșec!
nu mă pot reîncarna în nemuritor, lăsați-mi timpul măcar
să-mi pot învăța pe de rost rolul de Nimeni.

Tăcere! urlă întunericul ce-mi țâșnea prin toți porii
ca niște cuie enorme răstingnindu-mă fără milă
pe unicul tablou de grimase ce-l mai purtam în loc de chip.
Ecoul solitudinii se sparse în adăncurile ființelor miraculoase
nemișcate cariatide stranii privind în lumina lăptoasă
toate cu palmele făcute căușuri la găvanele ochilor.

Ale cui sunt tălpile acestea desenate în cenușă?

Lanurile de statui străluciră brusc în vidul sufocant
iar una dintre ele întoarse imperceptibil capul spre mine.
La picioarele lor cântau măștile goale imitând spart
dansul chipurilor vii de odinioară.

Nu țipa! mă implorai sângerând fluvii de tenebre.

Noaptea ridică umerii a nedumerire și râse demonic.

Printre ruinele fumegânde ale unei existențe cubice
bântui ca un orb cu mâinile fluturând înainte
căutându-mi soarta-daltă să-mi pot scrie epitaful
acest ridicol obicei de a cerși aducere aminte
celor ce n-au trăit nicicând mai departe de ei.
Nimeni nu a vrut niciodată să știe cu adevărat
morții nu sunt acolo în deșertul de sticlă
unde exersezi tu mersul în genunchii tociți
cu cioatele mâinilor agățate de cerul incert
ei cotrobăie nebănuit de aproape prin mine,
strigătul prăbușirii o simt pe pleoape arzând
poveștile lor îmi umblă pe sub pielea crescută-n
piramide de carne acrită în nopți de stafii amare
în care stau până la gâtul înnodat de tăcere
doar pendulul continuă să se dezghețe la nesfârșit
purtând pe oglinda lui fantoma unui nufăr-simbol
simfonie a unei vieți ce nu-mi mai spune demult nimic
doar zâmbește absent a aducere-aminte.