O,așteptare,
Cît de impozantă ești!
Îmi impui o suferință
Care îmi distruge dulceața durerii.

Simt că mă cuprinde
Negreața vagă a vălului existențial.

Nu-ți mai accept destinderea,
Nu-ți mai plîng urma,
Egoul nu-mi facilită
dominanța impunătoare,
Îmi cufundă solitudinea
Într-o vărsare de sunete.

Mă urc spre lumină,
Atingîndu-mi propriul abis,
Prin libertatea conștiinței.

Mă limitez cu infinitul,
Pentru a-mi afla
calea așteptării.