Bunica lumina cu făptura un hectar de livadă. Flori de salcâm cădeau din părul ei, cascadă. Avea pasul mărunt aplecat înspre gând. Marea ei dragoste era în pământ. Îi înfrunzise odaia și vorbea tremurat. Mă trimetea uneori după popă în sat;
M-au părăsit puterile, maică – spunea. Simt că se-așterne pe ochi o perdea. Nu mai pot în urechile acului ață să bag și-i timpul, se pare, să trec peste prag.
Rotundă liniște-i în mine adăpostind albine…
Și cresc fără veste salcâmii în noi, dorul de părinți în altoi, deasupra-mi chemările lor neștiute. Duhule al meu cu nările ude apropie-mi de ureche un mac, de gură o gură o să tac, de frunte un bulgăre din câmpie, de inimă trup de copilărie.
Ca un cânt, ca un descânt; făptura bunicii luminând. Marea ei dragoste era în pământ.