Știi când spuneai că n-am să mor vreodată?

Că visul va ținti spre veșnicie?

Ei bine, pot măcar să spun: “Am fost odată”,

Dar n-am trăit să-ți spun și ce-o să fie.

Ai refuzat să îmi clădești un piedestal,

Și te-am urât și te-am iubit nelimitat

Și într-o zi, un gând patriarhal

S-a strecurat în mine nechemat.

Nu. Tu-nțelegi mai mult decât vroiam,

Tu mă cunosti și făr’ de veșnica-mi armură

Doar tu spuneai “Ridică-te!” când des cădeam

În mine, în ei, mereu făr’ de măsură.

Ce timp cu viață! Ce palpite! Ce cânt edenic pe pământ!

Ce singur sunt! Ce viață de relicve ținute strâns în gând…