Mă sparg în oglinda mării
Și valurile adie alene
Și îmi ating părul
Prefăcându-l în petale de alge.
Apoi îmi trag spre ele degetele
Să le fie mici peștișori de aur;
Ochii mi-i împrumut
Pentru șiragul de perle,
Iar buzele le alung, în frânturi,
Spre colonia de meduze.
Eu nici nu mai exist;
Doar un cap diform clipocind,
Cu cearcăne inundate de cerneală
Se afundă și el în valul de azur
Să-și caute clipele aruncate printre scoici
Sau în cochiliile încrustate cu vise...
Atunci, o doamnă în doliu pășește pe nisip
Și adoarme încolacită alături de spiritul mat.