Focul viu

O, cum te arde-n suflet focul viu,
Și-i rug aprins
Și dor nestins,
Chemarea Cerului de-ajungi s-o simți.

Încerci s-adormi chemarea ce șoptește,
Și-i liniște
Și pajiște,
Pe locul inimii ce după rai tânjește.

Simți chipul cel dintâi cum crește-n sine,
Și-i nepătat
Și-ai ochi curat,
Și iar năvalnic strigătul se-nalță-n tine.

Se-așează toate-n ordinea firească,
Și-i înțelept
Și drept,
Tot universul așezat sub Pronia Dumnezeiască.

Te-atinge degetul lui Dumnezeu încet,
Și-i binecuvântat
Și alb imaculat,
În dreptul gândului și-al inimii, pe piept.

Te pleci smerit și împăcat sub simțământ,
Și-i lutul pârjolit,
Și răcorit;
Se-ncheagă sufletul în tainic legământ.

Aceeași rugăminte pentru editor de a alinia rândurile la centrul paginii. Mulțumiri