Toată dimineața am încercat să-mpletesc o cunună, dar florile-mi lunecau dintre degete. Erai așezat departe de mine și mă priveai pe furiș. Întreabă ăst ochi întunecat de răutate – a cui e vina?

Încerc să cânt un cântec – zadarnică încercare. Un zâmbet pierdut tremură pe buzele tale. Întreabă-l de ce – nereușita mea? Lasă-ți buzele surâzătoare să-ți spună cum glasul meu s-a întunecat în tăcere ca o albină nebună de beție în sânul unui lotus.

E seară. E timpul ca florile să-și închidă petalele. Lasă-mă să mă așez lângă tine și poruncește buzelor mele să îndeplinească astă slujbă a nopții, la lumina stelelor îngândurate!


~~~~~~~~~


Ce zâmbet fără de încredere aleargă în ochii tăi când mă apropiu să-ți spun adio! Și dacă adeseori am făcut-o, desigur că ai gândit că mă vei revedea peste puțină vreme.

Aceeași părere avut-am și eu în adevărul gândului meu, căci zilele primăverii se întorc an cu an, luna ne părăsește pentru a ne găsi din nou și florile copacilor îmbobocesc de cum începe an nou. Și poate chiar că acel adio ce ți-l spuneam nu era decât la revedere.

Păstrează-ți o clipă această iluzie. Nu te grăbi s-o îndepărtezi. Când îți spun că te părăsesc pentru o veșnicie, primește-mi vorba ca plină de adevăr și lasă din ochii tăi să picure ploaia de lacrimi și să întunece, pentru o clipă doar, adâncul ochilor tăi.

Și apoi, când voi reveni, să surâzi cu toată răutatea cu care-i vrea.


~~~~~~~~~


Sunt dornic să-ți spun cuvintele cele mai adânci pe care aș putea să le spun. Nu îndrăznesc; mi-e teamă de râsul tău. Iată de ce îmi râd de mine și fac să izbucnească taina mea în mii de glume. Nesocotesc chinul meu de teamă să nu-l nesocotești tu.

Sunt dornic să-ți spun cuvintele cele mai simțite pe care aș putea să le spun. Nu îndrăznesc; mi-e teamă că nu le vei crede. Iată de ce le prefac în minciuni și-ți spun prin ele ceea ce nu gândesc. Las să apară durerea mea ca ceva nechibzuit, ca nu cumva s-o iei tu drept nechibzuință.

Sunt dornic să-ți aleg cuvintele cele mai prețioase, pe care aș putea să le rostesc. Nu îndrăznesc; mi-e teamă că nu la fel îmi vei răspunde. Iată de ce sunt plin de mândrie de această putere a mea: te chinui – de teamă că nu vei cunoaște niciodată chinul.

Sunt dornic să mă așez plin de tăcere lângă tine. Nu îndrăznesc, de teamă că buzele-mi vor trăda inima. Iată de ce vorbesc mult și fără de șir – ca să ascund taina inimii mele în această vorbărie. Chinui suferința mea ca nu cumva să mi-o chinui tu.

Sunt dornic să mă depărtez de tine. Nu îndrăznesc; mi-e teamă că vei întrezări lipsa mea de bărbăție. Și iată de ce vin spre tine cu fruntea sus și cu un aer nepăsător. Privirea chinuitoare a ochilor tăi îmi ațâță durerea în fiecare clipă.