Când tot se-nveseleste, când toti aici se-ncântã,
Când toti îsi au plãcerea si zile fãrã nori,
Un suflet numai plânge, în doru-i se avântã
L-al patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzãtori.

Si inima aceea, ce geme de durere,
Si sufletul acela, ce cântã amortit,
E inima mea tristã ce n-are mângâiere,
E sufletu-mi, ce arde de dor nemãrginit.

As vrea sã vãd acuma natala mea vâlcioarã,
Scãldatã în cristalul pârâului de-argint,
Sã vãd ce ei atâta iubeam odinioarã :
A codtului tenebrã, poetic labirint ;

Sã mai salut o datã colibele din vale,
Dorminde cu un aer de pace, linistiri,
Ce respirau în tainã plãceri mai naturale,
Visãri misterioase, poetice soptiri.

As vrea sã am o casã tãcutã, mituticã,
ÃŽn valea mea natalã ce undula de flori,
Sã tot privesc la munte, în sus cum se ridicã,
Pierzându-si a sa frunte în negurã si nori.

Sã mai privesc o datã câmpia-nfloritoare,
Ce zilele-mi copile si albe le-a tesut,
Ce auzi odatã copila-mi murmurare,
Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a vãzut.

Melodica soptire a râului, ce geme,
Concertul, ce-l întoanã al pãsãrilor cor,
Cântarea în cadentã a frunzelor, ce freme,
Nãscurã-acolo-n mine soptiri de-un gingas dor.

Da ! Da ! As fi ferice, de-as fi încã o datã
ÃŽn patria-mi iubitã, în lucul meu natal,
Sã pot a binezice cu mintea-nflãcãratã
Visãrile juniei, visãri de-un ideal.

Chiar moartea ce rãspânde teroare-n omenire,
Prin vinele vibrânde ghetoasele-i fiori,
Acolo m-ar adoarme în dulce linistire,
ÃŽn visuri fericite m-ar duce cãtre nori.

1866, 17/29 iulie