M-am înecat între priviri întunecate,
Câtă lumină și câte aripi moarte,
S-au ofilit în singurătatea mea,
Și sufletul îmi plânge, mă doare inima.

Aerul s-a sufocat, de prea mult mister,
Nu pot să fac nimic, dar totuși vreau să sper,
Ca mâinile-amorțite, plutesc în urma mea,
Iar viata și destinul mereu mă vor veghea.

Mă doare sufletul de prea mult Soare,
Și stele-s prea multe, și ceru-i prea mare
Și totuși... prea multă tăcere,
Iar Soarele zace, în palmele mele.

Și poate acum sau poate niciodată,
Inima-mi va fi, tot mai întristată,
Și poate acum, sau poate într-o zi,
Inima mea va mai putea iubi.

Cu privirea mea orbită, privesc acum in zare,
Unde Soarele prea negru, în umbra mea tresare.
Mă-nchin cu calde lacrimi, în fața tăcerii,
Și simt tot mai aproape, durerea mângâierii.

Lumina ruginită, se-nchide-n mintea mea,
Iar pe fruntea-mi înaltă am agățat o stea.
Zborul meu înalt, moartea mult prea dulce,
Doliu peste lume și tristețe aduce.

Dar totuși peste lume, domnește-a mea tristețe,
Iar eu voi fi vegheat de umbrele mărețe.


Aștept părerile voastre!!! Dacă tu crezi că putem sta de vorbă trebuie să mă cauți la 0745209333

Rog cenzorii să lase numărul de telefon...