Destinul meu a fost să zbor,
Pe cerul alb, stropit de stele,
Să mă înalț pe bolta tristă,
Să văd cum soarta-mi este scrisă
Pe pagini fără viața, pe pagini de durere,
Ce zac și ele triste, printre mii de stele.

Și vreau să zbor spre zare,
Pe-o aripă de vânt,
Spre zarea-ndepărtată,
Departe de Pământ.

Ca un vultur fără aripi,
C-o inima de foc,
Voi zbura spre marea-albastră,
Aducând puțin noroc.

Bolta-i tristă, plânge Luna,
Cu lacrimi de catifea,
Care-ating pământul umed,
Și se sparg de-inima mea.

Cu o pana plina de venin, mi-am întipărit în minte
Clipele ce au trecut, vremurile dinainte.

Amintirile-au rămas, doar petale ofilite,
Stelele m-au părăsit, de destin fiind otrăvite.
Ca un sunet neîmblânzit, pierdut in ecoul vieții,
Rătăcesc prin mii de stele, căutând focul tinereții.

Stelele suspină, în noapte visând,
Nuferi peste lacuri, plutind si cântând.

Lângă zarea albastră, Soarele răsare,
Plânge peste lume, înșirând mărgăritare.

Peste bolte aurite, colbul de-amintiri se-adună,
Viata parca se sfârșește peste-un veac, un an, o lună.


Aștept părerile voastre...