Orb, neghiob și strâmt la minte, cum mă aflu, n-am fost totuși atât de stupid și de neștiutor încât să cred că Hristos ne cere să dăm din prisosul nostru: asta o fac doar și păgânii. Am fost însă îndeajuns de nepriceput și de rătăcit în beznă spre a cugeta – ceea ce pare întru totul conform cu învățătura creștină – că ni se cere să dăm din puținul nostru. Ba am și mers până la a mă învoi cu ideea că din pilda celor doi bani aruncați de femeia văduvă în cutia darurilor (Marc. 12, 41-44; Lc. 21, 1-4) reiese îndemnul de a da tot ce avem, toată avuția noastră.
A fost nevoie să nimeresc a citi, acum câtva timp, un text al poetului francez Henri Michaux (1899-1988) pentru a înțelege, cutremurându-mă, înfiorându-mă, că Hristos ne cere cu totul altceva. Și anume: să dăm ceea ce nu avem.
Orb, neghiob și strâmt la minte ce am fost. Și ferecat în chingile bunului simț celui mai lamentabil. Cum de mi-am putut închipui că Hristos – Dumnezeul care a primit să Se întrupeze și să moară pe cruce aidoma celui mai nefericit și mai ticălos dintre muritori, ne va cere să dăm din prisosul ori puținul avutului nostru ori chiar avutul acesta întreg? Cum de ne-ar fi chemat la acțiuni atât de simple, de aparținătoare lumii acesteia, de posibile adică! Paul Claudel nu ni-L definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grăirea: De ce vă temeți? Sunt imposibilul care vă privește.
Hristos, așadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul – să dăm ce nu avem.
Dar să-l ascultăm pe Michaux: în mănăstirea unde ar dori să fie primit se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturisește starețului: să știți, Părinte, că nu am nici credință nici lumină nici esență nici curaj nici încredere în mine și nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor iar altora cu atât mai puțin; nimic nu am.
Firesc ar fi fost să fie de îndată respins. Nu așa însă. Ci starețul (abatele, zice poetul francez) îi răspunde: Ce-are a face! Nu ai credință, nu ai lumină; dându-le altora, le vei avea și tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi și pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele și semenul tău ești dator să-l ajuți cu ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, ușa a treia din dreapta.
Nu din prisosul, nu din puținul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îți lipsește. Dăruind altuia ce nu ai – credință, lumină, încredere, nădejde – le vei dobândi și tu.
“Trebuie să-l ajuți cu ceea ce nu ai.”
“Dând ce nu ai, dobândești și tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ți lipsesc.”
“Cu ceea ce crezi că nu ai, dar care este, care va fi în tine.
Mai adânc decât adâncul sinei tale. Mai tăinuit, mai înfășurat, mai limpede, izvor năvalnic care circulă fără oprire, chemând, îmbiind la părtășie.”
Da, numai așa putea vorbi un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: paradoxal (precum întotdeauna ne-a învățat: de vrei să cârmuiești, slujește; de vrei să fii înălțat, smerește-te; de vrei să-ți mântuiești sufletul, pierde-l pentru Mine; de vrei să-ți recâștigi nevinovăția, recunoaște-te vinovat) și uluitor (de vei da ce nu ai vei dobândi ceea ce ai dăruit altora).
Nicăieri, în afară de Evanghelii, nu cred să se fi vorbit mai răspicat și mai creștinește decât în micul poem al lui Michaux care mi-a stârnit stupefacția și entuziasmul. Poate în unele fragmente din Frații Karamazov și Demonii, poate Cervantes făurindu-l pe El nuestro Señor Don Quijote, El Christo español, poate Albert Camus în textul despre Oscar Wilde (intitulat Artistul în pușcărie) și despre mergerea către Hristos nu prin suferință și durere (cale bună, inferioară totuși) ci prin exces de fericire și în clipe de euforie (cale superioară). Nicăieri nu cred că vreun poet ori prozator să fi vorbit mai de aproape de Cel neapropiat.
Dând ceea ce nu avem dobândim prin ricoșeu ceea ce – cu nemaipomenită sfruntare – ne-am încumetat a dărui altuia. Lecția e valabilă pentru orice creștin, cleric sau mirean. Pentru monah îndeosebi. Să nu se îngrijoreze, să nu se sperie, să nu se frământe călugărul care își simte lăuntrul deșart, bântuit de neîncredere și slăbiciune, cuprins de întuneric și secetă; să nu ia câtuși de puțin aminte la acestea toate. Ispite ale deznădejdii, netrebnice șiretenii ale celui rău și uscat. Să dea celor care vin la el – în chilia lui, în grădina mănăstirii, pe cerdacul arhondaricului, la ușa altarului – ca să afle credință, întărire, lumină și o brumă de speranță – ceea ce ei așteaptă de la el și ceea ce el prea bine știe că în clipa aceea se poate întâmpla să nu aibă. Să le dea. Și, dându-le, se vor răsfrânge și asupră-i, se va milui și el din pomana făcută altuia.
“Dând din lumina pe care nu o ai, o vei avea și tu.”
Nu cumva prin cuvintele lui Michaux ni se lămurește mai în adâncime textul de la Matei 25 despre Înfricoșata Judecată? Nu cumva cei buni au dat însetatului din apa de care și ei duceu lipsă; înfometatului din hrana pe care nu o aveau; celui gol, haina după care și ei jinduiau?...
Secretul vieții călugărești se arată a fi: să îndrăznești a da ceea ce vremelnic se întâmplă să-ți lipsească. Iată paradoxul creștin în toată plinătatea, splendoarea și virtutea lui. Dar iată și făgăduința uluitoare: dând ceea ce nu ai, dobândești ce ai știut să dai din golul ființei tale. Darul suprafiresc se reflectă asupră-ți, se întoarce la tine ca un bumerang, ca o rază de lumină proiectată de oglindă – și te învăluiește, te împlinește, te covârșește.
Desigur. Nici că se putea altminteri! Cum oare am putut gândi măcar o clipă – necum ani de zile – că Hristos dorește să dăm din ce avem: prisosul, puținul, totul! Mare ispravă, destoinică scofală! prea omenească, sărmană, jalnică treabă! Altceva ni se cere: ce pare a fi cu neputință. Altceva ni se făgăduiește: ceea ce nu-i de conceput și de crezut!
Să piară de la noi, călugării, orice spaimă, nesiguranță, sfială, teamă de fățărnicie: călugărul e menit a da altora credință și lumină măcar de-i vor lipsi lui vreme mai scurtă ori mai lungă. Chiar de se află în criză de acedie. Chiar dacă s-a făcut vinovat de slăbirea avântului și statorniciei monahale.
Va putea oare? Va fi în stare a săvârși minunea? Desigur, dat fiind că este din ceata celor despre care Hristos a spus că “ei nu sunt din lume, precum și Eu nu sunt din lume” (Ioan 17, 16). Și iarăși: “Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (Ioan 17, 20). Iar la Faptele Apostolilor (20, 35) Pavel așijderea grăiește: “Trebuie să ajutați pe cei slabi și să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci el a zis: Mai fericit este a da decât a lua.”
În adevăr, dând peste fire, luăm har peste har. Cel slab, prin urmare, să rostească: dă-mi, Doamne, când sunt descumpănit și gol, voință și nerușinare ca să pot da din ceea ce nu am. Iar Tu fă ca darul acesta al meu – paradoxal, absurd și îndrăzneț – să se întoarcă asupră-mi prin mila Ta care socotește înțelepciunea oamenilor drept nebunie și adagiul “Nemo dat quod non habet” aramă sunătoare și chimval zăngănitor. Tu care ceri numai imposibilul și făptuiești numai ce mintea omenească nu poate să priceapă.