Mă chinuie amar un gând:
Pe-o pernă,-n pat, să mor zăcând!
Să veștejesc ca floarea ce suspină,
De-un vierme tainic roasă-n rădăcină;
Să mă topesc ca lumânarea pală,
Lăsată singură-n odaia goală.
Nu, doamne, moartea asta nu mi-o da.
O altă moarte eu aș vrea!
Copac să fiu, de fulger spintecat,
Sau smuls din rădăcini de viforul turbat;
Stâncă să fiu, din piscuri prăvălită
De trăsnet, în prăpastia-ngrozită...
Când neamurile-ncătușate,
Sfărmându-și lanțurile vor porni-nviate,
Cu roșii fețe și cu roșii steaguri sfinte,
Pe steaguri scrise-având aste cuvinte:
"Libertatea lumii" -
Și-or trâmbița în sus
Lupta cea mare, din răsărit până-n apus,
Lovind tiranii care le-au supus:
Acolo-aș vrea să pier,
Pe câmp de luptă-n vuietul de fier,
Sângele-mi tânăr să se scurgă-acolo.
Și glasul meu să fie-acoperit
De vălmășagul nemaipomenit,
De glasul trâmbițelor sugrumate,
De tunetul de tunuri descărcate.
Pe trupul meu cu linii-ncremenite,
Să treacă roibii cu-ale lor copite
Și să-l sfărâme una cu pământul.
Acolo-aș vrea să mă lăsați, cu vântul
De-acolo să-mi culegeți oasele zdrobite.
Când ziua-nmormântării o să vină,
Când flamurile-ndoliate vor călăuzi norodul
Și muzici line vor cânta prohodul,
Să-mi fie-n groapa cea comună oasele-aruncate,
Alături de cei morți de mii de ori
În numele tău - sfântă - a lumii libertate!

(Pesta, 1846)

(traducere de Eugen Jebeleanu)