În alb cu cerul gurii roșu
am sa fur imaginea
și-am s-o-ngrop în ceafa,
sare limbii unui piton.
Așchii de săpun cad
în rugina norilor,
valea arată ca un creier mare
din care ies pe munți cei
ce-au crescut(murit),
nu-i mai vedem,
si când plouă sunt picuri
din saliva Lui,
care se plimbă plin de pofte
peste turta din aburi, noi
și electricitate.
Statuile reci fac ceața să
cadă ca o transpirație grea,
toți încep să vadă,
să fie cenușii în frig,
își pierd sufletul
în dansul ciorilor de
lângă marginea știrbită
de ciment,
ca dintr-o măsea
iradiaza roșie
uitarea.