Pe drumul
de la anotimp
la pieptul meu
s-a ofilit laptele
în sânul izvoarelor
și nu
mai sunt urme

spre casă

pietrele se rostogolesc
seci de cuvinte
până peste margini
ridicate, sus ridicate
pe vârful degetelor
privesc
peste umărul
amintirii,
poate,
poate...