Copii, opriÈ›i-vă din goana voastră,
Şi staÈ›i o clipă să ne judecăm!
Părintele v-aşteaptă şi vă cheamă,
Copiii Mei, veniÈ›i să ne-mpăcăm!

De vor fi roşii cum e carmazinul,
Ca purpura păcatele de-ar fi,
Le voi albi mai albe decât neaua
Şi-n Casa Mea cu slavă veÈ›i trăi.

PriviÈ›i pe drum, ’napoi în depărtare,
La urmele ce-n pulbere-au rămas,
Şi spuneÈ›i voi, cu câtă îndurare
V-am întărit pe cale pas cu pas.

Cu roua dimineÈ›ii şi cu mană,
Cu prepeliÈ›e grase v-am hrănit
Şi apă, când aÈ›i vrut v-am dat din stâncă,
De arşiÈ›ă, cu norul v-am umbrit.

Am brăzdat căi prin locuri neumblate,
Pe fund de mări, un drum să treceÈ›i voi,
Şi-n loc să proslăviÈ›i slăvitu-Mi Nume,
Din aur v-aÈ›i turnat viÈ›ei şi boi.

Am alergat prin munÈ›i şi prin pustie,
V-am căutat prin cei mai aspri spini,
Şi v-am adus pe umeri iar la turmă.
De ce fugiÈ›i în noapte la străini?

A fost vreo rană să nu-i pun balsamul?
Avut-aÈ›i vreun suspin să nu-l ascult?
De ce atunci dispreÈ›uiÈ›i un Tată
Ce v-a iubit şi vă iubeşte mult?

AÈ›i fost murdari şi goi, flămânzi şi singuri,
Şi Eu îndurător v-am înfiat...
Dar v-aÈ›i întors în cloaca voastră neagră,
AÈ›i râs şi din mocirlă M-aÈ›i scuipat!

M-am îngrozit şi M-am căit atuncea
C-am pus în voi un chip nemuritor,
C-am vrut să fiÈ›i părtaşi pe veşnicie
La Sărbătoarea sărbătorilor.
Unicul Fiu vi L-am trimis ca jertfă,
Să moară pentru voi crucificat.
Cum M-a durut când cuiele pe cruce
Băteau în mâna care v-a creat!

L-aÈ›i stors şi L-aÈ›i zdrobit în teascul vostru,
L-aÈ›i atârnat pe lemn şi-aÈ›i râs de El,
Când El plătea în chinuri preÈ›ul vostru
Şi-L mistuia altarul ca pe-un miel.

Pe Golgota se zbuciuma tot cerul,
Şi crucea voastră, o, era prea grea...
Dar am plătit cu sânge preÈ›ul vostru
Şi v-am răscumpărat cu viaÈ›a Mea.

Iar voi M-aÈ›i părăsit.. Si azi de-afară,
DesculÈ›, la uşă bat şi iar vă chem;
Oare n-a fost destul că Mi-am dat Fiul,
Că-n locul vostru L-am făcut blestem?

V-am apărat cu mâini însângerate,
Cu trupul frânt, zdrobit sub spinii grei,
Băut-am Eu dispreÈ›u-n locul vostru,
De ce M-aÈ›i părăsit copiii Mei?

Acum însă, e ultima chemare...
La poartă vă mai bat o dată doar.
Măcar acum, în ceasul cel din urmă,
Să nu dispreÈ›uiÈ›i bogatul har!

Se-apropie-ntunericul cel mare,
E semnul revărsatului de zori,
Când slava dimineții v-a apare,
Ţâşnind din slavă-n slavă peste nori!

Atunci veÈ›i vrea să fi răspuns chemării,
Mă veÈ›i ruga – milos şi bun să fiu,
VeÈ›i alerga la munÈ›i, şi plini de groază,
Vă veÈ›i trezi atunci, dar prea târziu.

...Copii, orpiÈ›i-vă din goana voastră,
Şi staÈ›i o clipă să ne judecăm!
Părintele v-aşteaptă şi vă cheamă,
Copiii Mei, veniÈ›i să ne-mpăcăm!

De vor fi cum e carmazinul,
Ca purpura păcatele de-ar fi,
Le voi albi mai albe decât neaua,
Şi-n Casa Mea cu slavă veÈ›i trăi!