Cândva poetul care cetatea zburătoarelor cântat-a
Spunea că oamenii sfere am fost în zorii lumii,
Și-n două părți voința zeilor, ne’nduplecata,
Ne-a despicat în trupuri hărăzite humii.

Se caută de-atunci femeia și bărbatul
Spre a-ntrupa iar forma rânduită
A fi eternă. Se va clădi întâi creatul
Din dulcea lor unire atâta jinduită.

Nu s-a-nșelat. Sub masca lui de comic
Bătea o inimă scăldată în iubire
Și sufletu-i citea misterul cosmic
Care ne-văluie în sfântă primenire:

Eu din pământ, rădăcinile, eu trăinicia.
Tu din aer, verzile ramuri și gingășia.