nu putea adormi între noapte și ziua freziilor
destrăma ploaia în frâie nărăvașe
călăreții apuneau cu mâinile goale de cuvinte
rugăciunea și paznicul comorii în acel crepuscul
plâns în alb negru cu lepădarea de lut lumânările
aprinse la fel și doar un foșnet fix mai cânta
despre dragoste printre goluri salutate din mers
o jumătate de rodie pătrunsă de mușchi năștea
strigătul îndepărtat întors înșelat cu ornice
și inima convinsă de-a binele ritmului cu vâsle
marea doar un țărm spânzurat umed de mâna întinsă
spre o lumină insinuată ca auroră în deșert adopta
insecte singuratice în felul ideilor de îndrăgostiți
ne ascundeam în procente pregătite pentru încercări
iluzii cu mărgele de sticlă inventaseră o sferă de aer
ce iubea natura înaintea sufletului
creșteam degetelor un refren absolut
cu fluturi împrejurul nesomnului
ultimul reproș desena o lebădă
undeva într-o capelă scăpată de ape…