existăm atît de ciudat și de încercuiți ca într-un asediu
speculîndu-ne pe noi înșine pe tarabele sinuoase ale alterității
pentru ca apoi să ne plîngem că se surpă umbrele împrejurul nostru
și că sîntem astenici și înșelați în iubiri
pretindem loialitate și telefoane de seară
și apoi ultimul film despre care nu se va scrie nimic semnificativ
ne dispersează infinitul în banalitate
și aproape ne este ca și cum ar fi spre un fel de acoladă violaceu-cenușie
cu care ne delimităm viața (un fel de ecuație stranie a sensurilor)
avem și nu avem dreptate, așteptăm și nu așteptăm nimic
și totuși obosim ca și cum energia ni s-ar vărsa în edificiul unei paradigme
ținîndu-ne încercuiți ciudat ca într-un asediu
despre care nu se vorbește nimic în jurul tarabelor sinuoase ale alterității
unde ne purtăm ca pe o povară un fel de acoladă violaceu-cenușie
și doar poezia, da poezia, ca o statuetă din bronz vechi,
ne mai privește din tăcerea unei nudități aproape perfecte și atît de absente
încît este cu neputință să nu ne seducă pentru încă o noapte
în care existăm atît de ciudat...