Aceste momente erau formate din interstiții,
gândurile se compuneau succesiv,
iar tandrețea de pildă nu putea fi cuprinsă
în nici o clipă anume.
Mă detașam de tot și de toate,
aveam o stare ciudată,
de parcă m-aș fi ridicat în picioare
și m-aș fi ascuns în spatele unei ferestre
prin care să pot fi văzut, atins, pipăit,
dar eu să rămân orb.
Continuam să zâmbesc, dar oarecum distant,
oarecum străin, fără suflet.
Nu întâlnisem nici o femeie fatală
care să-mi pună stăpânire pe ochi
și pe dorințe,
nu aveam coșmaruri din care să mă trezesc,
nici o muzică nu-mi rămânea în minte,
ca o obsesie.
Eram atât de simplu alcătuit
încât îmi priveam palma stângă minute în șir,
încercând să mă încredințez că e vie,
iar tot ce puteam face
era să-mi închid pleoapele,
puțin câte puțin,
până la somn, la întuneric.
Interstițiile se uneau, se lărgeau,
mă înghițeau tot mai adânc.

/10.03.2004/