Nu știu de ce mă iartă timpul și nu plâng
La groapa mea bătrânii ochi ai mamei,
De ce mai rătăcesc târziu, amar, nătâng
Hălăduind prin vechiul meu tărâm al foamei.

Somnul tristelor figuri urlă iar în palma mea,
Lângă suflet rana-mi plânge, lăcrimând pustiu și rar.
Raza lunii albăstrii, nebunia vrea să-mi ia,
Clipe veștede cutreier, nopți străine mi se par.

Haos rece, amalgam de iertări cu vini incluse
Sub privirea mea s-aprind, te mai vreau și mai aștept
Mângâieri fără soroc, fericiri de timp supuse.
Doar surâsul tău răsună adunat la mine-n piept.

Cât aș vrea mor curând, cât aș vrea să nu mai fiu,
Tu să știi decât iubirea lângă care blând m-am stins,
Drumul neiertării tale niciodată să-l mai știu,
Să dorm pașnic lângă tata, suflet de uitare prins.

Să mă-mbrățișeze tainic țărna rece – vechi amant
Ca-ntr-un vis plângând în șoapte, rătăcind printre naiade.
Fantomatice săruturi tremură în cânt savant.
Cum să uit neîntâmplatul drum al morții prin balade.

Milioane de secunde tremură sub talpa-mi plânsă,
Văd cu ochii șterși și tulburi vocea ta fugind de mine,
Te voi căuta prin moarte cu a nopții rază strânsă,
Nici să mor nu pot la noapte, dragoste, fără de tine.

Și ce rost mai are astăzi să trăiesc pe lângă umbre
Ale celei ce fusesem în nocturnele iubiri
Neștiută, neiertată, rătăcind prin vânturi sumbre
Fără tine, fără mine, numai dor și părăsiri.

Lasă-mă să mor, Iisuse, Tu-al morții rob și zeu,
Să nu fiu povară ție, celui prea-iubit și mie.
Îți dau dorul meu pe somnul simptomatic, palid, greu.
Nu mai iubește nimeni, doar uitarea să mai vie.