Troleibuzele
înotau ca balenele
prin aerul
dens și scolar
din jurul liceului,
și noi număram
șuvițele de aer
care ne legau,
invizibil și indivizibil
plămânii,
zgâriind tavanul
cu miile noastre de gânduri
aberante,
de adolescenți
suspendați
undeva între nimic
și noi.

Călătoream în neștire
cu muzica
cusută pe piele,
tapetați cu cretă,
ecuații, și prietenie;
eram toți,
eram copii,
eram schițe,
ne construiam,
negociindu-ne.
Atunci când viața
nu se inventase,
eram
suspendați
undeva între nimic
și noi.

Eram dansânzi
prin ploaia de uniforme,
șarmant de imaturi,
ocolindu-le,
dându-le cu tifla,
amânându-le…
Cochetam
cu responsabilități
acrișoare,
ne râdeam pe noi
pentru ca nu ne știam
destul de bine
ca să ne povestim.
Eram împreună
și eram
suspendați
undeva între nimic
și noi.
…………………….
[În timp ce troleibuzele înoata încă, copilăroasele, ca balenele prin aerul rămas dens și școlar, noi ne pierdem deja pe noi, învațând tot mai bine să ne vindem bucați mari din ce-am fost, țintuiti locului în ploaia ce ne îmbracă cu uniforme prea strâmte de maturitate ; nu ne mai râdem, ci ne declamăm deja, nu mai suntem suspendați, ci cădem spre nimic sau spre alt fel de noi…]