Ca-ntr-o pînză de barcă rătăcită în larg
mi se juca-n poala rochiei vîntul;
veneam către tine - mîndru catarg -
sprintenă-n pasu-mi, dusă cu gîndul,
c-o droaie de frunze pe care cădea
ploaia măruntă, iar vîntul
în vîrtejuri de vorbe le răsucea
bezmetic, năvalnic, ca gîndul,
galbene, verzi, ruginii...
„Þi-e sufletul o pădure virgină”,
gîndeai și nu te puteam amăgi
aveai în priviri picături de rășină;
de-atunci tînăr șoim-gîndul
ți se rotește noapte de noapte
peste pădurea-n care nici vîntul
ca să răzbată nu poate.
„Cunosc al dorințelor verde hățiș
cu arborii – visuri ce-au fost blestemate;
suflete – codru cu larg luminiș
îți știu potecile toate”;
așa-ți îngînau privirea și gîndul,
dar prima potecă pe care-ai pășit,
nu vîntul aspru, ci doar cuvîntul
năvalnic fragede flori a strivit;
îmi ești mai potrivnic chiar decît vîntul –
ochii-ți de șoim adînc de-i rotești
dorințele verzi îmi aprinzi cu gîndul
sau din senin furtună stîrnești –
călcăm amîndoi pe pămîntul
incert și ciudat al acestei povești
în care nici chiar legămîntul
nu te poate opri să greșești
și-atunci fără voia ta vîntul
va bate în codrul meu pustiit,
iar cîinele vagabond – gîndul
negru de tine-asmuțit
va umple potecile toate
cu vreascuri de lemn putrezit
din visele mele uitate
pe care cîndva le-ai trezit
și mari ciuperci femecate
vor crește în locuri umbroase și reci,
poienile-or fi blestemate
să poarte flori slute și seci,
iar tu te vei da la o parte
de codrul cu zeci de poteci
pline de cioturi uscate,
apoi pe furiș ai să pleci
ducînd șoimește în gheare
visata pădure virgină,
nicicînd bîntuită de fiare,
c-un pui de leoaică-regină;
și-or să te blesteme ploaia și vîntul
pe care în codrul meu le-ai stîrnit
și-or să te bată chinul și gîndul
pentru sufletul meu jefuit...

O, dă-mi înapoi pădurea răpită
pe-o pală de ploaie și vînt;
tu nu știai că este vrăjită
și-ai rostit vrăjmașul cuvînt
cu care am fost legată de vîntul
ce mi-a bătut pe ursită -
voiai s-o desfaci doar cu gîndul,
dar ea se desface iubită.

© Elena Malec, București, 1982