ÃŽncotro?
Am întrebat ploaia : încotro?!
Încă mai țin minte
culoarea păcatului meu pur...
și-simplu newtonian,
dar ploaia?!
Ar fi trebuim să plouăm împreună,
mână în mână,
iar în loc de aceasta
drept răspuns la întrebarea mea mută,
ea tace și urcă spre cer.
Sau mai știi!
Poate brațele mele
privite în oglinda ochilor tăi
sunt deja aripi!
Poate sunt în vizită acasă
la ploaia aceasta frumoasă
cu stropi mari și limpezi.
Să văd și eu cine plânge acolo
la plecarea mea din lumea
celor-cu-mâinile-nearipi.
Ceeee...țiuitoare este liniștea aceasta
zdrăngănindu-și inelele de aburi reci!
Și nu-i nimeni în jur,
doar o sămânță de curcubeu
aruncată de la șapte metri
la poarta Ta.
Oare,
ce tot plouă Doamne la picioarele Noastre,
plouă iar...deasupra norilor aceștia deși(!),
este a-tâ-ta soa-re de va-ră !
Am lăsat bucuros departe,
mâna străvezie a îngerului meu
și am alunecat ca o respirație de copil
în trupul arcuit de așteptare
undeva pe marginea vremurilor
născătoare de lumină.