în piatra dimineților îmbătrânite seară
un pui de om pe sine om mare se cară

călare voi intra-n cetate
tresar în somn un cal ne desparte
jilav e totul ca-ntr-o zi de târg
poate că nu există nici un burg

mă regăsesc în pântec și mă tem
de sângele ce se-nchegase între noi
căruțele se divizau din doi în doi
sub coviltir de piele

copite de cai și copite de boi
sau poate peștii își iau mersul înapoi
lepădându-și în mâl solzii de miere
în largi rotiri de apă și tăcere

un pui de om a uguit în mine cai de cer
cu râsete de ploaie
spărgându-mi tâmpla inima s-a-nfiorat
în flori de vâlvătaie

îndepărtam din stâncă piatra unui chip
pe care soarele mi-l oglindea în astre
rupeam tăiam și poate nu mă îndoiam
că sunt departe încă prea departe

mă prelungeam în trupuri ce mă-nstrăinau
cu dinții mei de ferăstrău tăiam o lume
mușcam în gânduri în rânduri în scânduri
sufletul înălța munți de rășină și rumeguș

mi-ai căzut un ochi de înger peste gleznă
și umbra mea șchioapătă umbra nimănui
îngerii sunt trepte de spinare îmi spui
nu te aud de uimire că există scorburi

nu te poți îndoi cum poți tăia cum poți rupe
trupul unei găuri pe care ai cărat-o în suflet
zâmbești sfios cu stelele căzute într-o parte
tresari te visezi călare intrând în cetate