îmi plezniseră corzile brațului cântam
ciupind sânii tăi cu dinții rezonai
ca o vioară din lemn de trandafir albastru
în fața căruia întunericul se stingea în genunchi

alunecam în golul pieptului ghearele
sufletului rupeau amăgindu-se petalele cu soț
era un du-te vino patologic meloman
spart de stâncile unui extaz acustic

un pântec își căra morții pe lună gaia
se întreba (a câta oară) de ce doar caii
pot trage-n ceață dâra coamelor de foc
ca o corabie pe care frecarea cu adâncurile
o deșiră flăcări de neputință

mi-am apucat brațul cu celălalt braț inima
s-a răsucit în jurul axei ca o marionetă
spânzurând ridicol în sfori
din sânge s-a ivit o femeie cu pânze
îmbrăcată în lâna de aur

am înțeles că mă iubeam singur buzele
tale zâmbeau răsăritul și asfințitul vioara
era o coadă de păpădie la care imitam
de când eram copil zumzetul albinelor

frumusețea ta îmi astupa plămânii gura
te rostea ca un pește într-un nume neauzit
toți ai tăi sunt morți le-ai dat de pomană
îmi spui
copitele zdrențuite cu drumul zdrențuit

de teamă sau de frig îmi tremură limba
dinții mei de cremene aprind aerul ochii
sar din orbite și se rostogolesc în oglindă
până când umbrei îi crește coadă alunecând

tu aștepți desfăcută peste cearșaful
imprimat cu ursuleți îmbrăcați marinar
ai mâinile frânte în curbe prelungi
visezi că te pătrunde un altfel de cal

te dor coastele te dor coapsele partitura
se ridică din valuri un vulcan în extaz
îmi pleznesc corzile celuilalt braț te scap
și te spargi printre dâre de ceață arzând