erau toți acolo de parcă n-ar fi știut că doar prezența lor
ochii lor deschiși bulbucați mă ucid mă eviscerează
îmi despică amintirile una cîte una aburinde încă vii tremurînde
mă priveau seduși parcă de misterul meu mister neînțeles
nici măcar de mine sau de celălalt mine cel fără nume
cel care nu mai vorbea de multă vreme cel care trîntise ușa
în fața lor cu multă vreme în urmă plecase își baricadase scările ușile ferestrele
îmi strigase răstit că nu va mai ieși niciodată că nu mai are poduri
peste prăpăstii așa mi-a zis că nu mai are poduri peste prăpăstii
de atunci am rămas singur nici măcar nu îi observaseră lipsa
nu pricepeau nimic priveau cu ochii lor hipoflamici albicioși
mă priveau mă imortalizau neutru pe retinele lor distrofice
îmi aspirau imaginea chipul în văgăunile minților lor abisale ca într-un vid
mă simțeam prăbușindu-mă în hăul amețitor al sufletului lor mort
încercam să ies din mrejele acelea zvîcnind ca un copil care nu poate să se nască
răbdam tăcerea întrebărilor lipsite de răspuns morminte fără lumină
locuințe de orbi mînjite mîini murdare pași fără sens către nicăieri
ferestre banale pline de murdăria muștelor pe care nu le vede nimeni
aș fi vrut să fiu singur să zbor spre marginea munților nebuniei
dar ei erau acolo mă țineau captiv lumii lor cu hainele lor lungi cu unghiile lor curate
cu fețele lor cumsecade imbecil de omenoase seduși de durerea perfectă
neagră lumină în universul fetid al fericirii lor îmbălsămate cu atîta trudă