+

otrava; în care nimic nu
este


până la capăt, decât firul ierbii,
şerpuitor ghimpe.


+

când femeia
adoarme
cu buzele lipite
de visele
copilului


eu ma fac copac
şi le È›in liniştea
singur.


+

ce rost are poezia
în lumea


îngerilor?


+

când. ți-e frică de iubire
frunzele morții pălesc


neputincioase
par lucrurile, ziua şi noaptea
prelungi,


necolorate
neadunate; oraşe amare, necoapte!


+

dă-mi, doamne, o nuanță
de care să mă agăț!


+

iarnă.
iarna nu se doarme,


ci vara, sub faldul galben -
sub praf. ce somn leneş, de
femeie frumoasă!


+

câtă otravă poți înghiți


până la capăt?


spune tu,
îngerule...


+

crucea albastră
a unui


adolescent. se naşte
din vară, către
pântec! iarnă.


tu. ştii ce este, înainte mergând. umblătorule.
prietene.



+


de ce nu?!


înclinarea capului meu, tu
şi eu -
ți căldura


ca o coamă
de leu.


+


exercitiu al ființei
nobile, pământ gras - puternic: ca iubirea.



+

cum s-au scurs anii, prietene
ca o zidire intrată încet în pământ.



+

uneori rezultă
nemurirea.
alteori


nu.