Hoinaream de zile intregi prin maruntaiele armasarului.
Nici macar nu era construit din carnea noastra.
Livezile cu flori de cires
rasareau aplecate de dupa nervuri,
fructele pocneau asurzitor,
frunzele isi dizolvau continutul,
in pumnul strans al premergatorului.
Rataceam destramati in siruri,
sufocati de indoiala pasilor nostri,
spargeam ritmic aerul pietrificat,
cu mainile in buzunarele celui din fata,
ca sa nu ne pierdem numarul,
cu degetele infundate in urechile celui din fata,
ca sa ne pipaim gandurile.

Diminetile ne regaseau cu aplauze,
nu toti eram poeti,
unii inca mai lucrau la statuile idolilor alesi sa-i reprezinte,
sculptate in maduva oaselor,
si puse la pastrare in muschii picioarelor,
ca sa se limpezeasca la fiecare miscare,
umbra langa umbra.

Hoinaream de zile intregi prin valea fluturilor sanctificati.
Nici macar nu era alegerea noastra.
Scotoceam dupa un loc liber,
printre fire de timp inghetat,
aplecandu-ne crestetele ca pentru o inchinare pagana
pe altare manjite de flori si cruci din oase de cal,
invocand zeii locurilor,
sau doar propovaduitorii unei noi modalitati de comunicare.
Dadeam firele de iarba la o parte,
taraind dupa noi,
un capastru si o sa mucegaita,
in cautarea unui loc
unde
sa le ingropam.

Nici macar nu era din carnea noastra,
si aerul era mereu proaspat,
zeii lui ne vegheau dintr-o parte,
zeii nostri ne aruncau ocheade de dincolo de drum,
stateau acolo unde ii lasasem,
burtosi si cheliosi,
ametiti de atata viata,
adormiti.

Cand premergatorul ne atinse umarul, ne-am oprit.

Locul fusese insemnat de cateva decenii,
exista un templu acolo,
si cateva statui,
si o urna in care trebuia sa ne lasam cenusa,
pentru a onora memoria armasarului,
prin care hoinaream de zile intregi.