această confrerie literară
a-nfipt singurătății un stindard în piept
prin rană îmi curg sunetele frânte
ale copilăriei necrescute drept

e o inițiere fiecare zi
sublimul nimeni e maestru și discipol
îndrumă-mi mâna dascăle bătrân
al fricii de banal și de ridicol

tresar aproape dureros
a duh m-ating pe buze degetele nevăzute
mai blânde uneori mai aspre câteodată
în mângâieri viclene neștiute

mi-e sfântă fiecare palmă
pe care mi-o-mprumută prieten sau străin
se-ntâmplă febra rătăcirii mute
să o alunge leacuri de venin

așa sunt fiecare „eu”
împătimit de oameni dar mai ales de sunet
vă cer iertare când o să vă-njur
din fulgerul urmat de tunet