Daniela Sitar-Tăut: Vreau, de data asta, să-ți pun câteva întrebări cu un mai pronunțat caracter personal. Apariția biografiei Brâncuși a interesat multă lume să-l cunoască pe autor, pe omul din spatele cărții, mai ales că acesta se arată destul de greu publicului. Așadar, o luăm din nou de la Brâncuși.

Alexandru Buican: Din păcate da, dar să n-o facem mai mult decât trebuie pentru discuția noastră. Cartea s-a bucurat de un succes, unii spun mare, dar cei care au scris despre ea au subliniat faptul că nu-l știu personal pe scriitor. Ei se miră că ar fi apărut așa, ca un fel de fenomen, din nimic. Dar eu cred că nici nu trebuie să-l cunoască pe autor. Niciodată nu am promovat cartea în nici un fel. Ea trebuie să-și trăiască viața proprie și să probeze că e viabilă. Să spunem doar, pentru cei care n-au citit celelalte câteva interviuri, că la cartea asta am scris timp de cinci ani, la New York, lucrând câte 8-10 ore pe zi. Am folosit în toți acești ani faimoasa New York Public Library. Cartea e produsul unei mari pasiuni pentru Brâncuși și am fost încurajat s-o scriu de prieteni de-ai mei din America, pentru care sculptorul – cel mai scump din lume din toate timpurile –, este necunoscut ca ins social. Mulți nici nu știau că a fost român. Și e bine de spus că e scrisă după o formulă care nu se practică mai deloc în România, unde de altminteri genul biografic n-are trecere. Să-i spunem acestui tip de biografie „anglo-saxon”. E de ajuns. Trebuie însă să spun că, anul viitor, se vor împlini 30 de ani de când am emigrat în SUA.

Daniela Sitar-Tăut: Tocmai aici vreau să ajung. Dar aș vrea să-ți smulg câteva date biografice în legătură cu ceea ce a imai publicat sau redactat până acum. Știu că pregătești o serie de scrieri pe care vrei s-o tipărești în România.

Alexandru Buican: Da, sunt câteva texte pe care le-am scris atunci când trăirea românească era importantă pentru mine. Ele sunt înregistrate la Library of Congress de la Washington DC și am gândit că dacă, vreodată, cineva, ar găsi interesant să le cunoască, le va lua de acolo. Acum însă, mai mulți oameni m-au convins că locul lor e în România și poate că au dreptate.

Daniela Sitar-Tăut: Este printre ele și un roman?!

Alexandru Buican: Da. Se numește Est și l-am scris în anii 1977-1978, când abandonasem studiile la Facultatea de Drept a Universității din București, și-mi „băgasem actele de plecare definitivă” din țară. Era o epocă în care Nicolae Ceaușescu semnase tratate internaționale potrivit cărora trebuia să asigure libera circulație a persoanelor. Scriam câteodată la acest roman, închis în șifonier, la lumina unei veioze, la o mașină de scris „Olivetti”, neînregistrată, în vreme ce un „Jep” al poliției staționa în fața blocului din cartierul Floreasca, unde locuiau părinții mei. Din când în când, cei dinăuntru, aprindeau farurile, în plină noapte și luminau fațada blocului în direcția ferestrelor camerei mele. Iubita mea de atunci venea în fiecare zi și lua paginile scrise pe care le ascundea în locuri intime și pleca cu ele, foarte speriată. Înainte de a părăsi România, am scos romanul din țară, prin bunăvoința unui prieten italian, Giuliano Rizotti, care l-a păstrat la el acasă, în localitatea Raldon, de lângă Verona. De la Roma, prin intermediul lui Horia Roman, gazetar interbelic cunoscut, printre altele secretar al lui Cezar Petrescu și naș la căsătoria lui George Bacovia, l-am trimis lui Virgil Ierunca și Monicăi Lovinescu. Păstrez scrisoarea Monicăi Lovinescu, printre mai multe, în care îmi scria cuvinte ce erau pentru mine, la acea vârstă, încurajatoare:
„N’am putut să vă răspundem imediat ce ne-ați trimis adresa de la New York deoarece nu terminasem cu totul citirea romanului trimes și țineam să vă vorbesc de el. Dar să știți că nu înseamnă în niciun fel că în tot acest timp nu ne-am gândit la modul exemplar în care ați reacționat la presiunea spirituală sub care ați trăit și n-am stabilit cu dv. multe dialoguri imaginare în care – mai e nevoie să spunem – eram mereu de acord.
Dialogurile acestea erau, în plus, facilitate de romanul trimes și în care nu era greu să închipuim în erou un alter ego al autorului care ne comunica astfel gândurile sale cele mai profunde. Și acest erou și autorului său le spunem deci: bun sosit printre noi, sperând că tot ceea ce i-a fost refuzat acolo ca orizont i se va desluși drept posibil și prielnic aici.
E probabil deajuns pentru a vă da seama c’am primit cartea Dv. drept ceea ce este una dintre cele mai autentice și adevărate mărturii spirituale sosite din țară.”

Daniela Sitar-Tăut: Care este tema romanului?

Alexandru Buican: Romanul este o mărturie a acelui climat special care stăruia ca un aer otrăvit peste întreaga Românie, devenită moșia lui Nicolae Ceaușescu. Dar și mai interesant e faptul că a fost scris ca o necesitate de clarificare a acelei stări de stupefacție în care mă aruncase imensa, incredibila lașitate de care românii dădeau dovadă în fața presiunii ce se exercita asupra lumii lor morale. Li se cerea să accepte ceva în care nu credeau, dar ei nu se limitau la asta, supralicitau și, într-un cor absurd, lăudau ceea ce li se întâmpla. Delirau de bucurie că treceau cu brio, în fiecare zi, an de an, un nemaipomenit examen de nedemnitate. Nu toți făcuseră pactul cu răul. Erau și unii care stăteau deoparte. Cu ei se produsese un fenomen de apolitizare. Tineretul fusese cel mai afectat. Cei mai buni se închideau în casă, după orele de școală sau de muncă și se dedicau unor activități maniacale. Se colecționau, de pildă, tot felul de obiecte neînsuflețite, de la echipament stereofonic, până la chibrituri și cutii de bere străină, cu o dedicație demnă de o cauză mai bună. Asta nu înseamnă că tineretul de azi pare a fi mult mai bun. Văd că se distrează mereu, prostește. Mă uit câteodată, rar de tot, la câte un post de televiziune românesc și mă jenez. Nu că ar fi ceva rău ca tineretul să se amuze. Dar numai dacă s-ar fi întristat în prealabil mai înainte. Dacă s-ar fi întristat îndeajuns de lașitatea morală pe care le-au lăsat-o drept zestre părinții lor. Până la urmă putem spune că românii produc tot români!

Daniela Sitar-Tăut: De ce n-ai publicat romanul atâta timp?

Alexandru Buican: Pentru că nu mă mai interesa ca roman, ca literatură. Trăiam într-o altă civilizație, cunoșteam nu o lume, ci alte lumi, și putem să extrapolez de la experiența românească, de la trăirea românească. Atunci romanul a devenit un șantier deschis în care urmăream să înregistrez revelațiile pe care le aveam asupra locului conștiinței românești în cadrul civilizației europene. Întrebările care se ridicau în fața întreprinderii mele, sunt cele care frământă de mult, chiar dacă doar obscur, întreaga conștiință românească. Suntem oare un popor care nu cunoaște durerea morală decât superficial? Pentru că nu cunoaște lumea morală decât superficial? Lumea morală este o aură a eului omenesc. Ea nu lipsește cu desăvârșire decât poate monștrilor care sunt cazuri ce cad sub incidența patologiei. Dar sunt indivizi la care această „aură morală” este mai puternică și alții la care ea este mai slabă. Cum suma indivizilor face popoarele, suma indivizilor cu această aură morală foarte anemică face popoare cu grad de moralitate scăzut. Suntem noi, românii, dintre acestea din urmă? Iar cele două piese de teatru...

Daniela Sitar-Tăut: Pe care le-ai și publicat! Încercarea și Neînțelegerea.

Alexandru Buican: Da. Și ele deveniseră piese în această activitate de cunoaștere pe care o întreprindeam. Nu mă mai interesa lumea literară românească.

Daniela Sitar-Tău: Recent, revista „Discobolul” a inițiat o anchetă intitulată Exilul de acasă care vizează statutul scriitorului român în timpul regimului comunist, frustrările lui, angoasele, cenzura. Ce ne spui tu în legătură cu acest subiect?

Alexandru Buican: În România, luase naștere un soi de literatură absolut nouă, în istoricul fenomenului literar. Se născuse o literatură propagandistică, care proliferase în mod spectaculos, scoțând afară din drepturile ei adevărata literatură, oglindă a adevărului social și psihologic. Noua literatură și scriitorii ei fuseseră de fapt transformați într-o armă de luptă împotriva muncitorilor și țăranilor, a întregului popor căruia i se răpise libertatea. Pentru că acei scriitori, deveniți niște demagogi, umileau cuvântul și infectau prin operele lor gândirea cititorului sau, după caz, alienau pe cei mulți de cuvântul tipărit. Rolul lor devenise cel de instrumente ale regimului, acționând în direcția falsificării conștiințelor. Astfel, poporul se văzuse trădat de intelectualitatea ce ar fi avut de fapt rolul să lupte pentru adevăr și deci pentru interesele înseși naționale. Scriitor impostor era și acela care credea că se poate închide într-un turn de fildeș, unde să-și continue studiul asupra problemelor estetice ori lirismul „evazionist”. Ca și cum noi n-am fi știut că glasurile celor nemulțumiți și suferinzi, ajungea totuși și până la ei. Izolarea nu era posibilă. Scriitorul nu poate sta la jumătatea drumului dintre adevăr și minciună, dintre bine și rău. El nu poate fi decât de partea celor asupriți ori de partea asupritorilor. Prin crearea acelei noi estetici, a lingușirii puterii, nu numai că literatura mare a fost făcută imposibilă, dar, natural, și scriitorii au fost sortiți unei ratări rușinoase. În frământarea lor copilărească cu „opera”, ei pierduseră din vedere esențialul. Anume că „opera” trebuie să fie expresia, cuantificată prin scris, a unei „umanități superioare”.

Daniela Sitar-Tăut: Dar Paul Goma?

Alexandru Buican: O, da, nici vorbă, după ce, în 1977, scriitorul Paul Goma a dat publicității o scrisoare în care cerea respectarea drepturilor omului și îndemna pe români să i se alăture și să semneze Carta ’77, documentul revendicativ al disidenților cehoslovaci, se părea că el singur a șters rușinea acelei „intelectualități”. El, de altfel, îi cerea și lui N. Ceaușescu să i se alăture în protest, motivând că doar lor doi nu le e frică de Securitate. Dar știm ce s-a întâmplat. După difuzarea scrisorii la postul de Radio Europa Liberă, P. Goma a fost arestat, bătut, eliberat și arestat apoi din nou. Iar scriitorii, colegii săi, bineînțeles că s-au grăbit să-l excludă din Uniunea Scriitorilor. Dar el nici n-avea ce să caute printre ei! Nu mult după aceea P. Goma, împreună cu familia sa, a fost expulzat din România, fiind urcat cu forța într-un avion cu destinația Franța. Poziția lui P. Goma e unică și dacă se va întâmpla cumva să moară tot în exil, rușinea pentru români va fi de neșters. Dacă mai au vreo rușine.

Daniel Sitar-Tăut: Spune-mi ceva despre cele două piese de teatru.

Alexandru Buican: Problema mea era mai vastă. Voiam să demontez acel mecanism care făcuse din sufletul, din conștiința românească, o absență la momentul adevărului. Și am ajuns la concluzia, deloc de optimism național, că spațiul acesta transcarpatic, e un soi de „triunghi al Bermudelor”, bântuit mereu de înspăimântătoare furtuni istorice, înghițitor și distrugător de suflete, de la începutul veacurilor. În perioade de violență, în epoci de violență, prelungite, prima sortită dispariției este tocmai conștiința. Or, în afara acesteia nu rămâne decât bestialitate, adică „umanitate” inferioară. Gândește-te doar că, în epoca de care vorbim, Franța s-a aflat sub ocupație, cât timp? Patru, cinci ani? Dar România a fost ocupată de o putere străină timp de nu mai puțin de jumătate de secol! Folosește-ți imaginația ca să vizualizezi ce faună „umană” imorală a putut să clocească într-o jumătate de secol de selecție inversă. Cei rămași creează România de azi care intră în Comunitatea Europeană ca o codașă, și unde înțelege doar să întindă mâna la pomană.

Daniela Sitar-Tăut: Asta e tema pieselor?

Alexandru Buican: Da, sunt drame absolute. Dar nu în tradiția lui Camil Petrescu. Și ele se ocupă de acel lucru straniu și foarte rar: absolutul moral. Caracterul este forma populară a moralității, iar forma maximă a acesteia este sfințenia. Dar caracterul, în punctul cel mai înalt atins, mai are și o formă laică: țicneala absolutului ideii morale! Presiunea care se pune, în zone ca cea a României și felul în care purtătorii „ideii morale absolute” sunt exterminați de conjuncturi deopotrivă istorice, apoi de cele locale sărăcite de aspirație morală, face obiectul pieselor mele. Îți poți închipui că nu pot fi populare în România, deși ele tocmai în aceste civilizații apar de obicei... acolo unde se acuză de către această minoritate, „sfântă” să-i spunem, lipsa onoarei. Să fac o observație: în piesele lui Henrik Ibsen sau August Strindberg sau Anton Cehov sau Camil Petrescu, personajele se împușcau singure (sinucideri). În piesele mele, personajele se împușcă între ele! Alte timpuri!

Daniela Sitar-Tăut: Ai editat la New York o revistă, Polemici, înainte de 1989. Acum ai hotărât să tipărești articolele personale publicate acolo...

Alexandru Buican: Da. Nu sunt multe și nu au cine știe ce importanță. În afară de una: textele astea au menirea să depună mărturie, poate chiar în fața viitorului, că, într-o vreme de incredibilă lașitate românească – „era lașității” –, autorul lor, care își dorea să devină un scriitor adevărat, care-și părăsea țara pentru care nu mai simțea decât dispreț și-i judeca pe contemporani atemporal, și de aceea cu deosebită severitate, s-a aflat de partea binelui.

Daniela Sitar-Tăut: Mi-ai spui că ai fost, sporadic și cronicar dramatic. Care au fost raporturile tale cu Noël Bernard?

Alexandru Buican: Noël Bernard s-a oferit să mă angajeze la Radio Europa Liberă, la departamentul de traduceri. Înainte însă venise să mă întâlnească la Strasburg, dar ceva a făcut să nu ne întâlnim. El condusese câteva ore. S-a plâns apoi lui Horia Roman, dar lucrurile s-au aplanat și a continuat să mă invite la Munchen când îmi aranjam chestiunile de viză. Căci atunci nu mai eram cetățean român. Eram apatrid. N. Ceaușescu era în continuare cetățean român, și toți maiorii și coloneii de pe la secția de pașapoarte care mă amenințaseră cu trimiterea în Deltă, „la stuf”, și care au rămas în continuare cătățeni români ca să-i amenințe și pe alții. Dar apoi am preferat să plec la New York unde viața mea a luat alt curs. Cât despre cronici dramatice, acestea au fost numai câteva, dintre care două sunt și în volumul amintit de tine.

25 NOIEMBRIE 2008