În al unsprezecelea an de existență, Cenaclul „Atitudini“ lansează a patra antologie a sa, „Din pana egretei“, după volumele: „Melancolie diesel“, antologator Ioan Vintilă Fintiș, „Daimon din reflex”, antologator Ion Bălu, și „natură în mișcare cu infantă/ flamingo și fără măr“, antologator Ieronim Tătaru.
Această nouă antologie, realizată de Gabriela Teodorescu se dovedește o fidelă oglindă selectivă a Cenaclului, în forma sa actuală.
Cenaclul reunește, astăzi, peste treizeci de poeți, cu vârste diferite, de la plenitudinea maturității la candoarea juvenilă. De asemenea, se întâlnesc aici persoane cu preocupări și profesii diferite, ingineri, profesori, un medic, trei psihologi, doi artiști plastici, studenți la diverse profile etc.
Activitatea Cenaclului stimulează și spiritul critic, membrii săi comentând cu inteligență și onestitate creațiile citite de colegi, la rubrica din desfășurătorul Cenaclului, numită sugestiv „Poetul la zid”, sau apărute în volum – volume și poeți consacrați prezintă, de obicei Ioan Vintilă Fintiș și Marian Dragomir.
Sunt cuprinși următorii poeți:
Bălan, Elena Larisa/ Ciobanu, Cătălina/ Culcea, Martin/ David, Silvian/ Derzelea, Călin/ Dragomir, Marian/ Drăguș, Dan/ Fintiș, Ioan Vintilă/ Ion, Laura/ Ionescu, Gelu Nicolae/ Ioniță, Alexandra Cristina/ Irimia, Valentin/ Köllö, Filip/ Maricenschi, Andreea/ Matei, Diana Alexandra/
Mălăescu, Gabriel Vincențiu/ Mihai, Claudia Elena/ Neguțu, Gheorghe Marian/ Pașa, George/Petrescu, Emilia/ Petrescu-Redi, Nicolae/ Popescu, Cristi-Ana/ Radu, Camelia Iuliana/ Rotaru, Dănuț/ Sperlea, Daniela/ Sperlea, Roxana/ Tocaru, Mihai/ Tudor, Mihai/Ungureanu-Bertea, Viorica/ Vasilescu, George/ Vânătoru, Sorin

poet în exercițiu în poligonul de tragere

"și din prima primei priviri ținta Șapte Piept
îmi face semne disperate de carton
încât mi-e rușine că sunt om /
îmi voi deschide o fermă de căprițe în Capri
și voi scrie Kapriellei: c’est fini !
în fiecare seară pe piatra din unghiu’
sub stelele însetate îmi voi rosti rugăciunea
într-o litiază de primăvară:
căpriță albă și frumoasă dă-mi lapte în vase
și-am să-ți dau și eu rochie de mătase
și doi cai frumoși cu stele pe frunte
să te însoțească pe munte !
îmi arcuiesc ceasul pe pas către garsoniera
pârâtă a propriului Parnas
țintei Șapte Piept tânguindu-se printre maci
i-am sugerat : ai dreptul să taci !" (Martin Culcea)

Despre iubire...

"Răsăritul șterge durerile altor pământuri.
Se înalță cu mâna întinsă spre ochi căutători.
Pentru voi, încă o dată, dovada întoarcerii.
Nopțile nu mai sunt moarte.
De-acum, ascultați ticăitul pietrelor că să aflați vești bune din vis.
Cum foițele cepei stau una în alta,
cum vântul mângâie piatra,
cum piatra se scaldă în apă,
așa inima din focul nestins se adapă.
Ce forță le ține pe toate, le poartă, le-ntoarce, din străfunduri le scoate?" (Calin Derzelea)

Bătrâna poartă

"îndepărtate orizonturi
curmă cu privirea.
Din urmă timpul gârbovit
îi urcă vorbele la cer...
Încet încet s-a dus
și ea
la Dumnezeu
cu inima păzită." (Dan Drăguș)

Alergam.

"Orizontul se făcea vertical -
scară de sânge cu îngeri nevăzuți lunecând,
din nevăzutele dogoritoare limuzine.
Alergam.
Haite barbare, surghiunitele stele rebele
de o mie de ori mi s-au arătat strălucind
în orbitele zeului,
cum jertfele oameni
pe altare păgâne
la înserat...
Noapte deasupra apei și ceață.
Idei evantaie, albe pustietăți.
Eram orb, eram olog.
Oasele mi le lustruiam
cu săbii de aur, fața prin moarte
mi-am limpezit-o cu foc.
Nu mai aveam nici un semn dinspre lume,
veneam de acolo doar cu veșmânt de apă
și părăsit de trup.
Deasupra El, fără de chip,
Nenumitul...
Noapte deasupra apei și ceață,
Idei evantaie, albe pustietăți.
Ce apă limpede, ce golf cu planete,
câte meduze,
vârfuri de lance înfipte-n secunde !-
așa se mira" (Ioan Vintilă Fintiș)

Cu o lege aș schimba vocea

"Cu o lege aș schimba legea care spune că femeia trebuie
să urmeze bărbatul ei
în concepții, în pat și-n idei.
Aș spune că femeia trebuie să fie urmată de pașii goi de simțuri ai bărbatului
Și că un orb cu voința puternică ar trebui să o iubească.
Cu o altă lege aș spune că trebuie să nască prunci
Din cei care pot să aleagă să fie ei cei dintâi sau să-i hrănească pe alții
cu toată hrana bună lăsată de Dumnezeu celor puternici.
Cu legea lăsată de om aș schimba orice lege care spune:
că e nefiresc să iubești
ca nebunul îndrăgostit de propria umbră
Ca fugarul adorat de pașii urmăriți
de orice neiubit sau neiubită, hulpavi de gesturi.
Nu mai schimb nimic. Bugetul schimbării nu mă lasă!
Și nu am bani suficienți pentru legile schimbătoare
Pentru halatele de nebuni din spitalele
așteptânde cu bolnavi închipuiți.
Nu am bani să-mi răsplătesc timpul agonisit cu truda
Într-un training certificat de o muză mimoză neinspirată
Și mă văd nevoită să cer a fi iertată
De cei cărora le-am spus că mă schimb." (Laura Ion)

Oglinzi fără săli

"Ce epică-i secunda aceasta
În care te-ascult cum cânți la pian...
Ploaie pe clape degetele tale
Pervaz sub ploaie clapele sub degetele tale.
...îmi cânți parcă fericirea!
mi-o cânți brunetă,
în rochia ninsoare pe derdeluș,
cu spatele gol și drept ca un amurg
ce nu se-apleacă nici înspre zi
nici înspre seară.
Îmi cânți parcă fericirea.
...când eu mă privesc într-un cântec.
Oglindă sonoră.
...și mă văd:
Copil adiat de șoaptele mamei,
Ademenit de chemări la masă,
Uite-mă!
Am venit la masa iubirii.
Dacă te-ai opri o clipă
Să te asculți cum parcă îmi cânți fericirea,
mi-ai auzi respirația corepetitoare
ai auzi păsările dimineților în care mă trezesc gândindu-te!
Uite-mă!
Am venit la masa fericirii!
Spune-mi poftă bună!"(Gelu N. Ionescu)

Uitucul lumilor apuse

"Dă-ți cu presupusul...
Crezi că vom învinge?
Gingaș gonește adierea pe fondul
unui glas de corb în zbor. Nu mai spun
de turturele, dragele-aceleași, același refren fredonând.
Și nu mă plictisește niciodată
îmi dă speranța (țanțoșă),
că voi reuși „triumfător” de bine
fermecător de trist, în groaznica stare de lucruri.
Lucruri scăpate de sub control... trainice, se pare.
Și încă „distracția“ nu a început; va să vină...
Contează? - mă întreabă cerșetorul.
Poartă o icoană mare cât casa, spânzurată de gât; impresionant.
Îmi mai zice: „Cum să nu fie de folos Declinul
când gândim la fel... fel de fel de rateuri, dure eșecuri
un naufragiu girat de însăși Disperarea (în carne și oase)“.
Îl aprob, da. Ea a făcut din mine bufonul fonic
arlechinul chinuit, uitucul lumilor apuse; bune... atunci.
Ce-a mai rămas acum?
Dă-ți cu presupusul...
Acest sărman cartier de periferie
ferit cumva de neliniștea zilei de mâine -
fiecare se descurcă cum poate - găsește o portiță
oricât de mică, găsește breșa șăgalnică
favorabilă unei speranțe îndoliate în roz.
Găsește ieșirea, la urma urmei,
având în vedere proaspeții morți... Reîncarnarea." (Filip Hollo)


Poem cu vin învechit

"De la Þepeș citire, tot așteptăm o lecție dată nedreptății.
Până să vină, să știi, nimic nu se pierde,
țepușele sunt bune pentru araci în via ce va rodi la toamnă.
Da, ai dreptate, e primăvară;
știu, nu toți pomii au fost împărtășiți cu var.
și-or să intre viermii să-i roadă.
Până s-o chemi tu pe Woody Woodpecker din benzile desenate,
o să vină toamna și-ai să mănânci niște mere cărnoase,
vegetarianule!
Þi-aduci aminte, era tot primăvară,
când Magdalena dorea s-o ungem cu ulei de măsline.
Pe pășunea virtuală treceau taman atunci trei turme de miei,
cu trei păstorași: unul călare pe măgar, altul – pe un câine,
al treilea, înfipt în coarnele berbecului Samuel.
Până la trecerea turmelor, se înserase de-a binelea
și-am plecat toți trei către casele noastre,
cu proiectul rămas de poveste.
Și-acum, uite cum stau, mă gândesc la venirea fantomei.
dracu' m-a pus să consum tot usturoiul aseară,
când m-am fript cu ciorbă și n-aveam iaurt în frigider,
să suflu în el până se-ncălzește frigida.
Asta este! Nu am nicio teamă, doar în sânge
nu-mi curge vreo Busuioacă de Bohotin virtual,
deși vinul meu învechit (nu în rele)
bate, prin tărie, orice premiat.
Mai bine să scot cenușa, e timpul să încălzesc soba.
Trezesc din somn butucii să învețe lecția arderii
(de tot, de netot, nu contează).
Ba contează
cum arzi." (George Pasa)

Tata

"Eram copil,
mă trezea devreme
165
tata, rugându-mă
să-l ajut
să semene zări;
Noaptea
culegeam împreună
stele,
după ce scoteam bețele
din roata Lunii…
Acum
prin geruiala
ferestrei
abia de mai observă
zările,
cerul îi pare
o stranie miriște,
roata Lunii
nu mai merge decât
înapoi." (Nicolae Petrescu-Redi)

prietenul meu, poetul

"prietenul meu, poetul, a murit noaptea trecută,
de două ori
un trup a căzut peste lună, altul peste pajiștea de hârtie
iar ultimul
nu mă mai recunoaște deși mâinile prin care se plimbă dumnezeu
când coboară muntele
sunt la fel de ușoare
prietenul meu, poetul, tace în psalmi, așa cum
atunci când mergea vara la bunici
trecea printre omenii din sat
cu șireturile desfăcute la adidași
făcându-i să îl privească
lung
eclipsa de lună va ține până se va topi hârtia
sub tălpile lui goale." (Camelia Iuliana Radu)

poetul

"pentru mulți
câmpul literaturii necesită
mecanisme de abateri de la vodcă
iar ei refuză să guste statutul
legilor scrise de viciere a cuvântului
poetul este privit cu mintea
și nu este cruțat de avocații sentimentelor
care suspectează dezangajarea
și nu știu să admire tăcerea
sau mai grav
supun totul sub virtutea aparentă
așa stând lucrurile
el bănuiește
că servești interesele obscure
că ești chitit să distrugi
ogorul infim în timp
prin forța redresării" (Marian Dragomir)

"În multitudinea de preocupări actuale, Marian Dragomir rămâne în esență filologul deschis spre toate domeniile „iubirii de cuvânt“: poezie, recenzie, critică, activitate complexă de redactor de carte...
Ca poet, în cele mai recente creații, Marian Dragomir își continuă și nuanțează căutarea de sine, în același spațiu existențial haotic, absurd, vulgar („ros de/ șpăgăreală/ cumetreală, mitocănie/ și neamprostie“), dar se produce acum o subtilă substituire de identitate: eul poetic intim tinde să se obiectiveze, să se înscrie în ipostaza emblematică de creator, de „strateg/ în comunicare și imagini“.
Astfel, se conturează o direcție estetică spre lirica de tip ars poetica, bântuită în primul rând de neliniștitoarea senzație a crizei de expresivitate a cuvântului: „spun că niciodată/ dar niciodată/ vorba/ n-a fost mai slabă“. Poetul însuși traversează o criză: „aș vrea să cred că sunt bolnav/ dar s-a întâmplat ceva/ nu știu să mai vorbesc [...]“; „sunt prins de clișeele verbale/ cu gust de floricele [...]“
Undeva, în adâncul ființei poetului, sunt încă visele, dar „- ce se poate face/ pentru a ajuta visele să iasă afară -“...
Visul – nucleul făpturii și evadare în imaginar, totodată – devine laitmotivul ultimelor creații.
În registrul ludic (dar e un joc primejdios), visul poate fi „un vis birmanez rătăcit/ deschis la culoare/ cu ochi himerici/ și prietenos// l-aș putea lua eu/ dar sunt din provincie“; tulburat, excedat de tentații, poetul declară: „una peste alta degust suspansul visului ca un cățel ce vede lesa [...]“
Visul e tiranic, absoarbe substanța existenței: „capacitatea de a adopta vise/ este de cinci pe viață/ dacă depășesc numărul/ nu mai am bani/ pentru plăcerile trupești“.
Poemul însuși, afirmă Marian Dragomir, „se alcătuiește/ chiar se asamblează/ din două materii// buna-credință a cititorului/ sacrificiul/ mândria/ demnitatea/ așa cum martirii sprijineau facerea lui Dumnezeu// și creația/ derizoriului administrativ/ pe care îl suportă poetul“. Iată afirmată explicit răspunderea și chiar implicarea cititorului în actul creației poetice. Riscul poetului? „Poetul este privit cu mintea/ și nu este cruțat de avocații sentimentelor [...]“.
Oarecum surprinzător, față de creațiile anterioare, se estompează filonul liricii erotice; poetul caută o lămurire în sine însuși: „mă întreb de ce/ nimeni nu se aștepta/ să apară dezamăgirea/ [...] pe scena senzualității mele“. Oare există un raport implacabil între „activitățile cu vise“ și „manifestările dumnezeiești ale simțurilor?“
Oare „poeții/ nu știu să trăiască?“
Dar, „dar ce se întâmplă/ cu sufletul/ care acumulează deșeuri/ în urma digestiei vieții ?“
Este evidentă evoluția discursului liric spre această continuă investigație: sondarea eului lăuntric și interogarea insistentă a celuilalt – cititorul, interlocutorul, sau, chiar, un alter-ego neîmpăcat.
Poetul care „a jucat un copac“ e totuși liniștit: „știi/ copacul este continua așteptare/ cu mirare și încântare“. Și cu un mare, viguros, talent !" (Gabriela Teodorescu)

jocul

"când joc baschet cu ploaia
mă doare la bască
iar acum că m-am îmbogățit
cu verbele-n versul ce urmează
mă fac că plouă
când zice
- mă faci să râd
crezi că o să trec cu vederea
tot poemul de mai jos -
cum nu am chef să mă cert
bag la plezneală
bla bla bla
jocul geme
sub stratul de ticăloșii ale picăturilor
ros de
șpăgăreală
cumetreală
mitocănie
și neamprostie
mă pregătesc să înclin steagul
distrus de valurile ceasului
ținând cont de
strategia de imagine și comunicare
în carne și oase
care mă leagă de vise" (Marian Dragomir)