Acum câteva zile a apărut cel de-al treilea volum al cărții Teroare în Ardeal, subintitulat Imposibila uitare. Publicistul clujean Constantin Mustață, ca și în celelalte două volume, scoate la lumină fapte cutremurătoare, de multe ori uitate sau chiar neștiute, ce s-au petrecut în Ardeal în secolul XX. Această preocupare a scriitorului are rădăcini adânci, după cum ne mărturisește în prima pagină: Familia mea a trăit drama Diktatului de la Viena…Peste ani, apropiindu-mă de publicistică, m-a preocupat descifrarea vremurilor de atunci, culegând mii de documente și mărturii, chiar dacă spre anii 70 era încă o activitate „nepotrivită”. Așa s-au adunat în jur de 3.000 de ore de înregistrări audio și peste 50 de ore de imagini video. Ele sunt izvorul principal din care am alcătuit și acest al treilea volum… Aceste mii de ore de înregistrări au fost coroborate cu o vastă bibliografie care cuprinde 318 titluri.
Și cum să nu fie cutremurătoare faptele descrise! Una din ele te înfioară numai dacă citești inscripția de pe monumentul ridicat, spre aducere aminte: Aici odihnesc în Domnul, părinți, copii, frați, surori și rudenii, omorâți mișelește de către hortiști, în ziua de duminică 24 septembrie 1944 lângă podul de cale ferată:
Costea Lucreția, 36 ani
Costea Vasile, 5 ani,
Costea Victoria, 5 ani
Forgaciu Ana, 22 ani
Forgaciu Ana, 3 ani
Forgaciu Ioan, 2 luni
Lascăr Ioan, 35 de ani
Ladscăr Frăsina, 31 de ani
Lascăr Ioan, 10 ani
Lascăr Maria, 18 ani
Lascău Ana, 9 ani
Lascău Frăsina, 7 ani
Lascău Susana, 5 ani
Lascău Ana, 2 ani
Sălăgean Carolina, 33 ani
Sălăgean Maria, 8 ani
Sălăgean Grigore, 5 ani
Sălăgean Ana, 3 ani
(pag. 224)
Nume proprii, multe nume proprii, în Imposibila uitare. Nume proprii și pe monumentul de la Târgul Lăpuș. Aici, în 5 decembrie 1918, s-au adunat peste 1500 de români ca să asculte cuvântul celor ce au participat, în calitate de delegați, la Marea adunarea de la 1 decembrie de la Alba Iulia. Adunarea din curtea școlii s-a terminat într-o baie de sânge prin intervenția honvezilor, ce păzeau averea erarială din Strâmu-Băiuț, comandați de sublocotenentul Bela Szocs. Prin decesul și celor grav răniți, s-a ajuns la 60 de victime. Numele morților înscrise pe monumentul ridicat în 1936 au putut fi văzute până în septembrie 1940 când reprezentanții statului maghiar, întins până aici, în urma Diktatului de la Viena, l-au făcut să dispară. După anularea Diktatului, în 1946, a fost refăcut. Este dezasamblat din nou în 1949 la inițiativa „vechilor cadre de partid” De abia în 1966 poate fi reînălțat din nou dar…lângă buda publică. Astăzi acolo, în jurul monumentului, s-a amenajat un frumos parc.
Există în carte și un capitol despre frații Urmanczi. Unul, Ioan, mare latifundiar în Beliș, comună moțească situată între Huedin și Cluj și Nandor, deputat în Parlamentul budapestan. Fabrica de cherestea a lui Ioan este devastată de către prizonierii italieni sârbi și ruși ce lucrau aici și aveau o condiție apropiată de cea a sclavilor. Ioan cere ajutor lui Nandor care reușește cu ajutorul Ministerului de Război să organizeze, din haimanalele revoluției o expediție disciplinară la Beliș, formată din 65 luptători îmbarcați pe un tren blindat. Și iarăși nume de bărbați, bătrâni, femei, copii, omorâți prin împușcare ori cu baioneta, atunci între 7 și 8 noiembrie 1918 .
Un alt nume, de data aceasta al unui erou, este acela al Mariei Puia, dactilografă la Mitropolia Blajului. Era în toamna lui 1916 la scurt timp de la intrarea României în război a dactilografiat, multiplicat și difuzat poezia lui Radu Cosmin „Vrem Ardealul”. În această acțiune au fost implicați peste o sută de elevi și studenți din școlile Blajului. După ce a fost arestată, pentru a-i scuti pe aceștia de suferințele unor represalii, preferă să se sinucidă.
Este scrisă și povestea tânărului Ion Arion din Agriș cel care a fost să fie prima victimă din rândul celor care au plecat la Alba Iulia să facă Marea Unire. A fost împușcat pe treptele trenului în gara Teiuș.
Alte capitole la fel de interesante: Când opinca valahă trona pe parlamentul Ungariei, Bela Kun, extaz și agonie, Tragica toamnă a vandalizărilor, Dramele familiei Corcheș, Tragedia familiei Aurelia și Lazăr Cosma, Tragedia de la Tărian-Bihor, 18 țigani exterminați la Salonta . Masacrul de la Moisei etc.

Sunt multe nume de oameni ce au murit pentru un ideal sau numai pentru că au fost români.
Dar autorul nu cade în păcatul șovinismului, al intoleranței naționale. Nu! Scrie și despre atitudinea umană a unor unguri care, de multe ori chiar cu prețul vieții lor, au salvat vieți de români, ori vieți de evrei. Este vorba de oameni simpli dar și despre unii cu responsabilități militare precum locotenent-colonelul Uyhazi. Scrie și despre trădători români ai românilor.
Cartea atât de densă în conținut, scrisă parcă de un reporter la fața locului, se încheie cu un „Va urma”.