Dacă nu intrăm în Uniunea Europeană, iarna anului 2007 ar putea arăta asemenea aceluiași anotimp sinistru de după abdicarea regelui din decembrie 1947. Atunci România a pierdut nu numai o monarhie, ci orice legătură cu valoriile democrației europene. Vom aștepta americanii, la fel ca atunci. Vom da vina pe soartă, fără a identifica vinovații pentru timpul istoric pierdut. Cei bătrâni își amintesc cumplita sărăcie, măsura disperării și jugul terorii, ce au cuprins o țară la plecarea suveranului.
Pe timpul regatului, România avea să atingă nivelul de trai al Belgiei. Bunica mea, muncitoare fiind, făcea weekend-urile la Viena și concediile la Cannes. În 1938, pe un salariu, puteai să-ți cumperi un dulap de haine sau să călătorești peste Ocean, avea să-mi povestească deunăzi. Era o femeie simplă, dar trăia în normalitate. România avea patru milioane de burghezi, opt milioane de țărani și doar cinci sute de mii de muncitori. Era construită deja o lume modernă a orașelor, a civilizației materiale, a confortului și a bunului trai, în contrast cu spiritualitatea profundă a satelor, care “a durat acest neam de la Darius Histaspe”. “În aceste condiții nu se putea improviza un conflict fictiv de clasă. Comunismul nu avea nici o șansă”, avea să spună Mircea Vulcănescu în „Cuvântul” prin anii ’32. România cocheta cu valorile civilizației. Ce a urmat se știe. Răspărul beznei istoriei s-ar întrevedea iar.
Am ratat și momentul 2007, ar zice scepticii la acel moment. Pragmaticii vor da din umeri, vor zice “ce dacă” și-și vor vedea în liniște de treabă. Optimiștii vor rămâne în tren, așteptând stația speranța. Intransigenții vor fi închiși în țarc și vor fi arătați cu degetul, niște neadaptați.
Uniunea Europeană avea pregătit un pachet de vreo șaisprezece miliarde de euro pentru România. Fondurile structurale și de coeziune, destinate scoterii din sărăcie a regiunilor defavorizate, ar fi redistribuite spre alte zări, spre alte destinații. Prin Tratatul de la Maastricht s-a stabilit acordarea unei treimi din fondurile comunitare pentru ajutorarea țărilor sărace. De acestea au beneficiat Grecia, Spania, Portugalia și Irlanda. Banii au fost destinați riguros pentru crearea unui mediu de afaceri sănătos, locuri de muncă, reconversia profesională, susținerea aagriculturii, dezvoltarea zonelor rurale.
Portugalia e un simplu exemplu. A ieșit dintr-o dictatură și a intrat în 1986 în Uniunea Europeană. Stînga democratică a realizat pasul istoric. Timp de aproape 15 ani a beneficiat de 27 de miliarde de ECU pentru constucția infrastructurii rutiere, a căilor ferate și pentru dezvoltarea economiei. Rezultatele nu au întîrziat să apară. Dacă prin deceniul nouă al secolului trecut, era considerată servitoare Europei, acum nivelul salariilor a crescut de peste opt ori. S-au creat aproape 100.000 de locuri de muncă, șomajul s-a redus la 2 la sută, zonele autonome Madeira și Azore au beneficiat de programe suficiente pentru o dezvoltare durabilă. După construirea infrastructurilor, guvernul a angajat un guru al brand-urilor de țară pentru creearea și implementarea unui plan strategic de promovare a turismului. Mesajul lor, “acolo unde Oceanul linge continentul”, se adresează celor care preferau alte destinații mai furtunoase. În Portugalia e singura zonă din regiune unde Atlanticul nu e așaa de nervos.
Spania se pregătește să aniverseze șaptesprezece ani de la intrarea în Uniune. S-a sfîrșit perioada lungă a izolării și acum prosperitatea sa este de invidiat, devenind un magnet pentru imigranți. A ajuns cel mai mare investitor în America latină, după SUA. Are o voce credibilă în rândul statelor membre și un cuvânt de spus în acțiunile NATO. Astăzi mulți spanioli fug pe Wall Street să vadă cum mai cresc acțiunile.
Noroc că oficialii UE ne-au spulberat îndoielile. Coșmarul e ca și evitat. Putem răsufla ușurați.