Vameșul înjură ceva de mamă, apoi, cătrănit, intră în cancelarie și lipi nervos ștampila de filele pașapoartelor. Apa de ploaie se scurgea impasibilă prin burlanul de tablă al vamei, se prelingea de pe caroseria mașinii pe caldarâmul cenușiu și se pierdea undeva într-un șanț înecat în iarbă. Un băiat cu pistrui, cu ochii bulbucați, cu o grimasă idioată pe chip, urmărea mișcările a ceva nevăzut. Se auzeau numai picăturile mărunte lovindu-se în țiglele ondulate ale acoperișului. Și câteodată, doar câteodată, croncănitul stingher al unei ciori invizibile.
În partea cealaltă a zonei nimănui, sub ciuperca albă-roșie, un soldat uitat în poziție de drepți, cu foaia de cort aruncată peste spate, cu frigul insinuându-i-se prin oase. Pușca îi atârna moartă de umăr. Privirea și-o pierduse printre scaieții din buza drumului. Amintindu-și parcă de realitate, își ridică, înspre satul strivit de nori, gândurile-i fugiră unde-va la un sat poate ca și acesta, doar cu altfel de biserică și, într-un sfârșit, oftă greu, încruntându-se. Pe urmă își lipi mâna de țeasta unei mâțe ascunse în veston, cu capul ițindu-se printre nasturii de metal, o mângâie apăsat, pisica mieună, mai mult se făcu a mieuna, fiindcă din gura deschisă nu ieși decât un sunet anemic, neconvingător. În cele din urmă o scoase de la sân și o aruncă jos, lângă ciupercă, în iarba udă. Animalul se scutură, se dezmetici, privi în jur, după care se pierdu grăbit printre mărăcini.
Mașina cu băiatul cel pistruiat o luă din loc tușind și lăsând în spate un fum negru, înecăcios.
Vameșul înjură ceva de neînțeles, coborând bariera vărgată în furca de dincolo de drum și când se asigură că în partea opusă e liniște, intră în vamă și se așeză greoi pe scaun. Colegul său dormea dus, întins pe patul de campanie, cu gura întredeschisă. Preț de câteva minute îi urmări mișcările burții masive, parcă nefirești, palpitațiile nărilor pline de păr, zvâcnirile sub impulsul cine știe căror vise. Porni să bată darabana în tăblia mesei, iritat de ploaia ce nu mai contenea, de indiferența colegului, de ciripitul enervant al unei perechii de vrăbii.
Își scoase pantofii chinuit, cu vârful unuia împingând partea de dinapoi a celuilalt. De sub masă începu să se înalțe un miros neplăcut de țesătură îmbibată cu sudoare. Își sprijini tălpile de fețele încălțărilor până le turti de tot. Apoi, ca și când și-ar fi amintit ceva deosebit de important, sări în picioare, înșfăcă de pe masă un binoclu de teatru, îl duse la ochi și porni să scruteze câmpul de dincolo de sticla coșmeliei. De o parte a graniței, un lan de porumb cu tuleiul îngălbenit. De cealaltă, despărțită de primul printr-o fâșie de pământ gălbui, un lan cu o cultură incertă, înăbuștă de buruieni, pe alocuri pătată cu ochiuri de apă tubure și smocuri de pipirig.
Nu găsi nimic. Se reașeză bombănind aiurea. (Burduhănosul, zis și Nero, nimeni nu aflase de ce fusese poreclit astfel și nici el nu spusese nimănui vreodată, continuă să zacă în pat ca mort, iar dacă n-ar fi fost mișcarea aceea a burții, însoțită de un șuier ciudat de slab, s-ar fi putut crede că e mort.) Apoi se ridică brusc în picioare, aducându-și parcă aminte de ceva foarte important, luă din cuier o geantă de piele, o desfăcu, scoase de acolo un binoclu greu, militar, după care se apropie de fereastră și-l duse la ochi.
Semnul desenat pe lentilă se plimbă încet peste câmpul îmbibat de apă, deasupra mușuroaielor din cultura aceea confuză, peste fâșia unde nu apuca să se prindă nici măcar o iarbă, fiindcă pământul era mereu discuit și grăpat pentru a se putea lua amprentele oricărei treceri de frontieră, iar când ajunse la porumbul din teritoriul lui, văzu niște vrăbii rupându-și ciocurile în știuleții aproape copți. Baleie în final cerul și, negăsind nimic, puse binoclul înapoi, în tașca lui de piele și-l agăță în cuier.
Nero se întoarse într-o rână, în scârțâitul metalic al patului. Oftă o dată profund. Coșmelia se umplu parcă de zgomote și mișcări. Însă amuți de îndată totul. Nu se mai auzi decât picuratul stingher al stropilor ce se loveau de pervazul de tablă.
Un timp gândurile-i rătăciră fragmentat prin creier. Era obosit de plictiseala ce-l chinuia de ani de zile în acest loc uitat de lume, de Dumnezeu și de vameșul-șef. Începuse chiar să țină un jurnal, dar treceau luni întregi fără să se întâmple un lucru deosebit. Luni de zile scrisese pe filele acelui caiet dictando de o sută de file "încă o zi moartă".
- Dormi? își întrebă colegul, uitându-se cu coada ochiului la cărțile rămase în formație de pasiență. Nero avea o manie: aceea de a-și da mereu în cărți. Când se plictisea, asta ca prin minune, propunea câte o partidă de "șaizeci și șase" și atunci juca până se auzea afară claxonul timid al vreunuia de "dincolo", fericit că a reușit să pornească înspre alte zări. Dacă Nero nu se afla în câștig, cel de afară avea toate șansele să-și mănânce buzele și unghiile. Fiindcă Nero insista întotdeauna să ajungă în avantaj, să triumfe când balanța se înclina în favoarea sa. Ca să-i ia apoi pe toți în zeflemea. Suflând ca o gâscă îndopată.
Însă acum Nero dormea, visând poate câmpuri cu maci, cu troițe, june înfocate cu sânii tari, ape nesfârșite sau zboruri peste case și stâlpi de telegraf.
- Oh, exclamă, sărind în picioare, cu ochii deodată holbați, urmărind ceva dincolo de geamul coșmeliei, dincolo de fâșia gălbuie de pământ.
Întinse mâna după geanta de piele de porc, îi desfăcu închizătoarea, pocnetul acesteia îl făcu să tresară, iar în cele din urmă scoase din nou binoclul. Îl înghionti pe Nero, burduhănosul se foi horcăind, întrebând "ce-i"?, dar, neprimind nici un răspuns, se înapoie grăbit în somnu-i dulce.
- Punem pariu că n-o să-l prindă! zise.
Rămase așa, cu binoclul la ochi, minute întregi, minute întregi apăsă pâlniile de ebonită de sprâncene, până simți că nu mai are în brațe nici o picătură de sânge, iar de mai stă mult așa, acestea or să i se desprindă de trup și or să-i cadă. Se așeză pe scaun, sprijinindu-și coatele de masă. La un moment dat câmpul, cu tot cu mlaștinile, cu zona nimănui, cu lanul de porumb, începu să se îndepărteze, să se piardă în ceață, amestecându-se cu cerul, cu cenușiul norilor. Fu nevoit să-și frece bine ochii, până simți durere în globi, apoi, când privirea i se limpezi, duse încă o dată binoclul în sus.
- S-a pitit acum. Da-ți garantez că n-o să-l prindă.
Simțind că celălalt continuă să doarmă, îl mai înghionti încă o dată, cu mai mult năduf. Colegul își ridică pentru o secundă pleoapele, se holbă zăpăcit și murmură un "ce-i, mă?" horcăit, scăpat din străfundul pieptului.
- Îți spun eu că n-o să-l prindă.
- Ia mai dă-l dracului! E tâmpit și o să pună laba pe el.
Nero se întoarse cu fața la perete. Impasibil. Celălalt continuă să se uite prin oculare, plimbând cruciulița punctată în mijlocul lentilelor când la soldatul de sub ciupercă, ciudat de nemișcat, când la porumb, la ierburile murate de atâta ploaie.
- Dacă scapă dincoace, în lanul nostru, n-o să-l mai prindă în veci. Pariez pe ce vrei tu.
Numai că Nero nu parie. El dormea sforăind. N-ar fi pariat nici treaz. Să nu câștige. Soldatul își coborâse arma de pe umăr și acum o ținea în mâini.
Vameșul își întinse brațul drept, mișcându-și degetele, făcându-și palma pumn.
Poate că victima o să-și dea seama că este urmărită.
Se uită înfuriat la burduhănosul din patul de campanie. Își zise că nu i-a plăcut niciodată acest individ și chiar gândi că ar fi bine să-i ceară vameșului-șef să fie mutat altundeva. Dar ceea ce se întâmpla de cealaltă parte, dincolo de lentilele binoclului și de fâșia ce separa cele două țări, îl făcu să nu se mai chinuie cu imaginea buhăită a prietenului său. Îi venea parcă să strige, să se sperie de strigătul lui și urmărit și urmăritor, să împiedice un lucru pentru el oribil. Își duse palma la frunte și șterse câteva broboane de sudoare. O sudoare neplăcută, rece. Poate ar avea de ales: a lăsa totul dracului, vorba ăluilalt, ori să iasă din vamă și să strige cât îl țin puterile, doar așa, fiindcă i-a venit lui să strige, vama vecinilor e departe și nu l-ar auzi decât soldatul de sub ciupercă, ori, a treia variantă, să continue să-și exerseze nervii la scene dure, pregătindu-se pentru Legiunea Străină, loc în care nu va ajunge niciodată.
- Oh!
Se uită iar la soldat, îi studie trăsăturile feței, poate-poate îi observă vreo urmă de repulsie. Acesta privea și el într-acolo, înspre jocul acela.
Își întoarse capul spre Nero; îl ura acum mai mult ca oricând. Fiindcă avea dreptate? Fiindcă spusese că urmăritul va fi prins? De unde putea ști el, e clar că acuma doarme, ce anume se petrece la câteva sute de metri mai încolo, afară, în ploaia cenușie, monotonă?
Își duse mâna la inimă. Nu sesiză totuși nimic anormal în bătăile abia perceptibile. Și totuși, își simțea gâtul apăsat de ceva ca două degete înfipte în beregată. Își mută greutatea de pe un picior pe celălalt. Apoi reveni pe primul. Își șterse din nou fruntea de transpirație. Era aproape convins că ar fi pierdut pariul. Vrăbiile de pe acoperiș se certau iarăși, nepăsătoare și nepăsarea aceasta a lor, a lui Nero, îl enervă. Își dădea seama că un lucru este foarte limpede. Lumea își va continua existența indiferent de ceea ce se va întâmpla între urmărit și urmăritor.
- Oh, câtă barbarie la animalele astea! exclamă îngrețoșat, lăsând jos binoclul și lepădându-l pe masă.
Apoi se scotoci prin buzunare, scoase o bucățică de cretă și trase o linie pe tocul ușii. Lângă alte linii.
După un timp.
Afară, dincolo de zona nimănui, sub ciuperca albă-roșie, soldatul își pune pușca pe umăr. Pe urmă se apleacă, ia de jos pisica, aceeași, doar că mai udă, o mângâie și o ascunde în veston.
Iar Nero se scoală și face pasiență. Senin.


Dușan Baiski - Luna și tramvaiul 5 - Editura Marineasa, 1994