Soare, al umbrei mele, lumina noptii mele,

de ce nu m-a afundat cerul in furtuna aceea pe care a dezlantuit-o cu atata furie? De ce i-a rapit marii nesatule trupul asta al meu, daca dupa aceea sufletu-mi trebuia sa naufragieze cumplit in aceasta avara singuratate cu mult mai fara noroc?

Poate ca, daca cerul milos nu-mi va trimite ajutor, Domnia ta nu vei citi niciodata epistola pe care ti-o scriu si, ars ca o faclie de lumina astor mari, ma voi intuneca in ochii-ti, aidoma Selenei, cea care, vai, prea tare bucurandu-se de lumina Soarelui ei, pe masura ce-si implineste calea incet dincolo de marginea curba a planetei noastre, lipsita de ajutorul razelor astrului ei suveran, mai intai se subtiaza in chipul secerei ce-i curma viata, apoi, ca un opait tot mai lanced, se topeste cu totul pe acel imens scut azuriu pe care neintrecuta natura plasmuieste forme eroice si embleme misterioase ale tainelor ei. Orbit de privirea-ti, sint orb pentru ca nu ma vezi, mut pentru ca nu-mi vorbesti si fara memorie pentru ca nu ma ai in minte.

Si doar traiesc, opacitate arzanda si flacara de bezna; palida fantasma pe care mintea mea plamadind-o mereu asijderea in aceasta tranta potrivnica de contrarii ar voi s-o slujeasca pe a Domniei tale. Salvandu-mi viata in asta fortareata de lemn, pedepsit de clementa cerului, ascuns in ast nedemn sarcofag la voia tuturor sorilor, in aceasta subterana aeriana, in aceasta carcera inexpugnabila care-mi ingaduie fuga prin orice parte, ravnesc cu disperare sa te vad intr-o zi.

Doamna, eu scriu ca si cum ti-as oferi, ca pe-un nedemn omagiu, roza vesteda a nefericirii-mi. Si totusi sunt mandru de umilinta-mi si, dat fiind ca-s condamnat la ast privilegiu, aproape ca ma bucur ca-i o salvare atat de cruda: sunt, cred, pe cat omeneste-mi dau seama, singura faptura din speta noastra ce a mai naufragiat pe o coabie pustie.