agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2933 .



Psihologului, cu drag (2)
prose [ ]
proză epistolară

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [laura elina ]

2005-03-09  | [This text should be read in romana]    | 




16.
Îmi spui că te seacă probabilitatea de fi ridicol încercînd să mă sfătuiești, să mă salvezi. (E lăudabil chiar și numai că încerci, deși încă nu am auzit de nimeni care să fie înzestrat cu atîta har, încît să izbăvească pe altcineva – firește, în afara lui Iisus). Mai spui că nu îți rămîne decît o alternativă – ori vorbești uitînd că sînt mai vîrstnică (observi că mă feresc să spun că sînt de-a dreptul trecută) și, în același timp, riscînd să pari pueril și inconsistent (de aici tonul profesoral de care îți vorbeam), ori taci (ceea ce, după părerea ta, iar nu e prea nimerit, în ambele cazuri nefiindu-mi de nici un ajutor). Oricum impotența pare că te macină și pe tine, ca și pe mine. Dacă te ajută cu ceva (cînd am inversat rolurile?) află că pentru mine nu te-ai dovedit a fi nici pueril, nici inutil, căci nu poți fi nici una, nici alta în condițiile în care ai încercat ca – din lumea ta atît de depărtată, din interiorul vieții tale ce se desfășoară între barierele ei obligatorii –, să întinzi o mînă, rupînd lanțul ce ne ține pe fiecare ferecați pe dinăuntru.



17.
Independența, Libertatea – noțiuni majuscule care te ajută să supraviețuiești într-un ghem de legături.
LIBERTATEEE! – și adulmeci aerul proaspăt, îl lași să îți inunde plămînii cavernoși. Apoi te întorci, de fiecare dată, umilit, cu umerii și mai greu încercați, pentru că nu ai curajul de a te desface cu totul.
Așa e…, mi-e mai ușor să mă întorc la ale mele (prefer să mă plîng că H. nu sună, decît să îl elimin total și definitiv din mine. În plus nu mai am săpun, el e singurul care are răbdarea de a se învîrti prin farmacii ca să îmi cumpere exact ce-i cer). E plicticos, e inutil, e mai amar ca ceaiul rusesc. Îți parfumează cerul gurii, îți înfioară ființa pancreatică și-apoi nu te mai lasă să dormi. Dar cel puțin știu CUM este; și, mai important, că ESTE.
Cum aș putea renunța la oameni, la actele mele mici de zi cu zi, la rutină? – dacă Libertatea nu este decît un mit? La ce m-aș mai întoarce? Cine nu m-ar judeca?



18.
Simt nevoia să preiau controlul, pentru că așa nu se mai poate! Îmi tot declari iubire veșnică, profundă, adevarată. Speram, nu știu de ce, să scap de blestemul ăsta în relația care ne-a înghițit pe amîndoi. Nu aș putea spune ce m-a făcut să cred că ar putea fi altfel cu noi, că vom reuși, tu și cu mine, să nu ajungem să ne bălăcim între intelect și dorință, între abandon și posesie, între … și între…
Ești tînăr și, de aceea, (am fost tentată să spun “te iert”, de parcă aș avea dreptul de a te blama) voi accepta jocul în continuare, deși m-ai prins pe poziție greșită și îmi va fi foarte greu să cîrmesc.



19.
În timp ce îți povesteam ieri că relațiile care nu te implică sentimental sînt cele mai curate, cele mai firești, tu deja coceai replica de astăzi. O dată cu sentimentul, oricît ne-am da de cunoscători, apare dorința de a avea ceva din celălalt (tu spui că nu este obligatoriu să se întîmple astfel, mai ai răbdare și îmi vei da dreptate, are perioadă de incubație…)
Va fi la un moment dat de ajuns un gest, o privire, un cuvînt prin care TU să te simți exclus, ca să se răstoarne întru totul echilibrul universal (tu fiind centrul acestui univers).
Dincolo de asta, îți dau un motiv să fii mîndru de mine. Am scos nasul în lume. Am ieșit din casă pînă aproape de ușa ghenei. Am fost la un pas să deschid chepengul și să azvîrl gunoiul înăuntru. N-am mers pînă la capăt, izul de acru mi-a retrezit monștrii. Mi-a trebuit o oră să-mi scot din piele microorganismele. Încă mă mai gîndesc că probabil că au apucat să își depună și ouă. Și pe-astea e aproape imposibil să le mai elimini odată ce și-au făcut cuib. O să-l rog pe H. să nu uite să-mi înnoiască setul de perii aspre. Cele vechi sigur s-au contaminat deja.



20.
Trăiesc atît de intens sentimentul propriei inutilități, încît pînă și nefericirea ta îmi aduce mîngîiere.
Nefericirea ta mă face utilă (ori măcar îmi dă impresia asta). Pînă la urmă, exact acest lucru te-a atras și pe tine, ca punct de început, la mine.
Asta nu înseamnă că sîntem odioși, ci numai nesfîrșit, nesfîrșit de singuri…



21.
X-ulescu o iubește pe X-uleasca. Și X-uleasca îl iubește pe X-ulescu.
Extraordinar! – te miri tu ca omul. Cum, domnule? Trebuie că e ceva tainic la mijloc. Și începi să te aștepți să ți se întîmple și ție.



22.
Bun…, aș vrea să uiți că ca te-am făcut să suferi – și, spunînd asta, îmi dau seama că tu chiar ai putea să uiți, eu însă, niciodată…
Despărțirea este întotdeauna mai ușoară pentru cel care pleacă, pentru simplul motiv că el este deja cu spatele, și-a asumat noua direcție, se îndreaptă de bună-voie către alt-ceva, alt-cumva.
E mai pregătit.
Probabil că deja ai ghicit – a sunat H., mi-a dat de înțeles că “totul s-a terminat între noi” (care “totul”?). Iar eu am rămas cu privirea către aceleași locuri din care cineva lipsește.
Mi-e greu și, evident, aș fi plîns. Iar dacă nu m-ar fi înecat orgoliul, aș fi încercat măcar să îi spun “Du-te cu Dumnezeu, mi-e aproape imposibil s-o recunosc, dar voi fi aici, te voi aștepta…”
Acum am înțeles de ce nu îl găseam în vis (ai văzut, mai pot juca încă rolul psihologului de serviciu). Plecase și eu intuisem că, deși era lîngă mine în plan fizic, se depărtase de fapt și nu mai avea nevoie de mine.
N-am scos pe gură decît un “pa”, și ăla sec, chinuit, mai degrabă răutăcios. Și te întreb acum pe tine, cel care pare să mă știe pe de rost, nu intervine un dram de bătaie de joc (din partea amîndurora) atunci cînd este vorba de o relație între doi oameni, chiar și numai prin simplul act de a-ți imagina că poți intra în viața celuilalt cu viața proprie? Și de a ieși din ea în orice moment… Rămînem unilaterali.



23.
Astăzi, pe cînd îmi plîngeam de milă (pe motiv că nu îi mai sînt de nici un folos nici măcar ingratului de H.), a sunat din nou. I-au spart casa și i-au furat bagajele pe care și le făcuse pentru plecare (cîte nu se pot spune în plan simbolic despre un asemenea eveniment!). Eu nu am avut, de bună seamă, cu ce-l ajuta (lasă că l-am trecut spontan din nou la capitolul “cei vii”), dar faptul că primul gînd i-a fost la mine și că simțea nevoia să-mi vorbească au venit peste tot chinul meu ca un pansament. Să fie vorba de același orgoliu? Mi-e teamă să mai numesc iubire.



24.
De ne-am putea juca…(așa cum făcea fetița aceea în autobuz despre care H. mi-a vorbit o după masă întreagă). Imaginație netrunchiată, îmbinată cu o energie nestăvilită.
Nevoia de dragoste ne împinge uneori să ne prefacem mai loviți decît sîntem în realitate - (“Uite, mami, mi-am rupt aripioara, mi s-a rupt codița…, m-am lovit!”) - este un joc prin care încercăm încă de la primii pași să trecem dincolo, în celălalt, să fim compătimiți. Să fim iubiți…
“Te-aș iubi acum ca un fulger!” – dezarmant de direct și de sincer.
Apoi s-a prefăcut supărată pentru a putea cerși împăcare.
“Acum nu mai eram supărate…, ne iubeam…” Și, într-adevăr, se iubeau.
Dar lucrurile astea merg așa pînă la un punct. Și, uite, deși am stabilit cu tine încă de la început că ne vom spune orice, ORICE ne trece prin minte, orice dorință, orice revoltă, orice suferință, orice bucurie, orice umilință, orice ne-ar putea părea revelație, tot ți s-ar părea ridicol și deplasat să mă prezint în fața ta și, în nevoie fiind de un semn de recunoaștere a propriei persoane în tine, să îți spun: “Am făcut buba, mă doare degețelul!”



25.
Un astfel de joc fac și acum. Nefericirea este un soi de sursă de iubire. Intuiesc că prin această nefericire îți dau ție (tu poți fi întîmplător sau nu) posibilitatea de a te simți util, de a te lega într-un fel de mine, de a te face dependent.
La maturitate, jocul acesta devine mult mai subtil, mai rafinat, mai căutat, mai sofisticat, mai incoerent și, în ultimă instanță, mai chinuitor.



26.
“Vezi că nu mă pot baza pe tine?!” – și îmi spunea asta ieri, evident în glumă pe motiv că nu știu ce emisiune din nu se știe ce motive întîrzia să fie difuzată.
Știa, sau cel puțin, intuia că se poate baza pe mine (altfel ce căuta aici, între cei patru pereți ai mei, după ce-mi explicase că “nimic între noi…, niciodată…”). Dacă nu ar fi fost convins că-i sînt alături definitiv și indiferent de ce face, nu ar fi spus nimic. Și-atunci…? Să fie teama că într-adevăr te-ai putea baza pe cineva, altul decît tine însuți? Sau eterna nefericire care ia de cele mai multe ori forma irascibilității?
O să-mi dai, pe bună dreptate, cu tifla că fac mereu din țînțar armăsar, însă tu m-ai zgîndărit, așa că nu o să-ți dau dreptul la replică…



27.
Zac încă în pat. H. doarme. Incredibil cît poate să doarmă. Și aș mînca ceva bun. Ceva sățios, neobișnuit, care să mă sature, să-mi risipească pentru todeauna senzația asta de gol.
De fapt, nu simt nevoia de acest “ceva bun” decît cînd mă năpădăște golul, adînc, înfricoșător, pe care, deși nu îl cunosc, uneori îl re-cunosc și pe care încerc să îl păcălesc astfel ori de cîte ori sapă în mine.



28.
Se întîmplă ceva rău între mine și H. – ceva rău. Nu știu ce, sau de la ce a pornit. Probabil că trecem printr-o pasă proastă și atît.
Cei doi mari stîlpi de la poarta vieții mele – cel pe care nu îl mai regăsesc, pentru că a murit, și cel care tocmai umblă prin cameră mai mult gol, încîntat ca un zeu de propria-i tinerețe.
Nu mă pot decît întreba ce caută aici, în spațiul meu. Îl văd că este curios, flămînd, ar vrea să știe ce scriu, nu pentru că l-ar interesa să mă cuprindă, ci pentru că orice lucru despre mine pe care nu îl cunoaște înseamnă un gol în cîmpul posibilității lui de a mă domina (nu ca un despot, ci din aceeași foame nestăvilită de a avea).
Probabil că oamenii în sine de care te legi la un moment dat – da, ei sînt întîmplători, dar principiul pe care îl îndeplinesc, cu siguranță nu.
În fond, nu încap comparații; fiecare relație este ea însăși (banal, dar adevărat). Mai știi că am discutat visul meu cu fîntînile = oameni, într-un același pămînt = eu.
Pămîntul care trăiește pentru că prin fîntîni are apa vie, fîntînile - pentru simplul fapt că pămîntul există.
Fîntîni verticale, paralele, care se întîlnesc totuși undeva într-un infinit, în miezul alb al firii.



29.
A trecut într-o zi pe lîngă mine, pe stradă (pe vremea cînd ieșitul din casă era ceva firesc, pe care îl luam ca atare fără să știu ce dar imens era), cineva (un bărbat, desigur) care a lăsat în urmă o dîră de parfum din cel pe care îl folosește H. Pentru o secundă, sau poate chiar mai puțin, am uitat de mine și am tresărit de bucurie (de altfel m-am întors pe călcîie automat și într-un exces tembel). Nu era el, erau alții, mulți și străini… Nu m-am simțit dezamăgită, nu m-am întristat – bucuria aceea care mă invadase pentru o clipă fusese atît de alăturea cu drumul, dar atît de incredibil de vie, de uimitoare, atotcuprinzătoare și violentă, încît, în urma ei, rămăsesem eu însămi.
Cine îmi garanta că dacă aș fi întors capul (chiar dacă l-aș fi văzut pe el), m-ar fi așteptat vreun lucru nemaipomenit? Și, totusi…, ce tresărire organică!
După ce m-a părăsit emoția, m-am întors la ale mele (ciudat cum dispăruseră toate…), la mersul într-o anume direcție ce iar îmi părea a avea importanță, la viața mea care, chiar dacă pentru o vreme se spărsese într-o ploaie de căldură, acum se tîrîia din nou greu, mofluz, în papucii ei vechi.
Pentru puțin, foarte puțin, uitasem de mine – și ăsta era darul meu!



30.
În legătură cu bătrîna aceea din vis (boită, împodobită, cu o rochie de seară extravagantă, mult prea tinerească, prea decoltată, lăsînd la vedere pielea strînsă în riduri lungi pe un corp apropiat morții, cu poșetă ținută în scurt de curea). Chiar visînd, mi-am spus că trebuie să țin imaginea asta – că e ceva important cu ea. Și asta e și singura imagine clară pe care mi-o amintesc: eu intrînd la petrecere (un alt secol, poate XVIII) și bătrîna aceea ținînd în mînă obiectul (nu reusesc să îl definesc, obiectul-simbol), apoi altul, mai pe urmă meșa aceea blond-gris – cu brațul întins.
De-aș putea defini importanța acestui cadru ce mi-a rămas pe retină..., căci încă din vis mi-am spus că asta, gestul în sine, trebuie reținut.
Putred; petrecerea era scabroasă, gelatinoasă… Eu înotam în mizerie, printre trupuri asudate, înfierbîntate, angajate într-un preludiu social, încărcat, sexual.

Încă ceva – nu-mi amintesc clar dacă eram femeie sau bărbat.
Parcă eram și una, și alta…

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!