Abia acum inteleg unde am gresit si unde am lasat sa se surpe totul. Nu sunt prietenii ei de vina, ci eu. Eu am fost de vina mereu pentru aceasta idee de schimbare care a aparut in mintea ei. Analizand pe parcurs drumul alaturi de ea, inceputul anului acesta, perioada din timpul celui de-al doilea semestru al anului universitar, cred ca stiu unde am gresit si ce s-a intamplat. Am permis ca timpul sa intervina intre noi si sa raceasca relatia. Am permis multe lucruri, si in majoritatea eu eram de vina, pentru ca eu evitam mereu sa o vad in orele libere pe care le aveam. Nu stiu in ce masura mai conteaza acum, totul s-a pierdut acolo unde a inceput. In noi.

Imi aduc aminte, cand tu... cand tu te-ai despartit de... M-a pus sa ii promit ca eu nu ii voi face niciodata un astfel de lucru ei, iar eu nu am fost in stare sa ii promit lucrul acesta. Imi aduc din nou aminte de primele zile in care o imploram sa nu se indragosteasca de mine si ironia a facut sa picam unul in bratele celuilalt. Intr-un fel imi pare bine ca ea a fost cea care a cerut lucrul acesta, si sper din toata inima ca greseala pentru care platesc cu despartirea de ea sa nu fi fost atat de mare, si sa pot undeva in viitor sa vad adevarul despre ceea ce a fost si poate despre ceea ce va fi.

Am ramas prieteni, insa prietenia aceasta va insemna moartea mea ca om pentru o vreme. Nostalgia e cel mai usor lucru pe care un om il poate simti la vederea persoanei pe care o iubeste si care nu il mai doreste langa ea in acest mod. Pacat. Pacat ca s-a terminat asa. As fi vrut sa dureze o vesnicie, o vesinicie mai mare decat cea a unei secunde.

Viata e un lucru ciudat, nu are numai un inceput insa are un singur sfarsit. Traim pentru a experimenta si pentru a ne intelege pe noi insine si pe cei din jur, iar ironia vine de la sine in situatii ca cea pe care am trait-o eu; pe care o traiesc milioane de alti oameni si pe care nu le putem prevedea desi stim de posibila lor existenta. Ironia si mai mare e ca atunci cand situatia aceasta ne loveste, desi am fi putut-o prevedea, desi am fi fost pregatiti pentru ea, durerea impactului ei e la fel de mare ca si in cazul in care nu am fi stiut. Eu am simtit despartirea in ultima noastra excursie, insa lovitura a venit tot din senin pentru ca si in ultima clipa continui sa speri ca nu e adevarat, ca totul se va rezolva si ca iti vei continua drumul mai departe alaturi de cel iubit.

Drumul pentru m-ai departe s-a frant. Nu am unde merge, in spate e imposibil sa ma intorc si mai mult, nu vreau. Nu am sa o inviuiesc niciodata pentru decizia luata, i-am respectat mereu deciziile, am sa le respect si mai departe. Nu pot spune ca nu sper ca undeva in viitorul apropiat sa se razgandeasca pentru ca as accepta cat ai clipi sa fim din nou noi doi. Visele sunt uneori mult prea frumoase ca sa le arunci, iar visul acesta, desi neimplinit il voi pastra in mine, pana va ramane undeva ascuns in cotloanele inimii. Am iubit-o si o iubesc prea mult ca sa o las sa plece complet, insa ironia e ca nu pot face nimic. Nu stiu sa lupt si nu am stiut niciodata.

Am spus ca am sa te rog sa scrii despre ea, si am vrut sa iti povestesc despre ea. Am esuat pana si aici, pentru ca am descris mai mult despre mine. Cel mai mult e ciudat ca nu am descris chipul, desi am memoria chipului spre deosebire de tine, nu am vrut - chipul ei ramane doar pentru mine; povestea mea nu mai e singulara, e povestea tuturor, e povestea unui vis avut de atatia. Nu prea mai pot crede in dragoste adevarata. Dragostea adevarata era un ideal in secolele trecute in care eram totusi mult mai putini pe pamant, acum nu stiu in ce masura mai poti gasi perechea adevarata in lume; si in plus e doar un concept cu o baza intr-o credinta antica. Daca gasesti pe cineva cu adevarat, daca iti gasesti linistea in si alaturi de acea persoana, daca ajungi si vrei sa crezi cu adevarat in ea, daca ai fi dispus sa faci orice pentru ea, atunci vei crede si in idealul de pereche, doar ca nu e creat de divinitate ci de tine insuti, de ceea ce doresti si crezi tu. Iata deci jurnalul pe scurt al unui visator, jurnalul uni pierdevara. I-al ca atare si scrie ce ai inteles din el, eu ma opresc aici. Trebuie sa incerc sa imi gasesc drumul mai departe, chiar daca in clipa asta nu imi mai pasa ce se intampla.

Cu cateva zile in urma imi spusese ca vrea sa uite tot ceea ce invatase in acei mai bine de doi ani. Ca vrea sa o ia de la capat, invatand din nou totul. I-am spus ca nu isi are rostul si ca acel lucru insemna golirea totala a sufletului. Nu avea cum sa reuseasca; i-am spus ca va reusi insa sa ii fie doar prieten si ca il admir enorm pentru incercarea pe care o face. Stiu ca de fiecare data cand o va vedea va privi cu nostalgie in trecut si lucrul acesta il va crutremura pana in cele mai adanci si mai dureroase unghere ale fiintei sale, insa ma incred in faptul ca aceasta il va intari si il va face om. Nu stiu daca l-am auzit spunandu-mi daca a plans sau nu; in fata mea era cat pe ce; eu nu as fi avut puterea sa ma stapanesc.

"Amintirle. Flori de gheata pe geamul uitarii. Fulgi de lumina si de speranta..."