Dupa trei zile de ploi continui omorasera atat de multi crabi in casa, incat Pelayo a trebuit sa munceasca din greu pentru a iesi din curte si a-i arunca in mare, caci copilul abia nascut avusese arzimi toata noaptea si se vedea ca era din pricina insuportabilei miasme. Lumea era trista din ziua de marti. Cerul si marea erau un tot de cenusa, iar nisipul tarmului, care in martie stralucea ca o pulbere de lumina, se transformase intr-o mocirla de noroi si scoici putrede. Lumina era atat de potolita la amiaza, incat atunci cand se intorcea acasa dupa ce aruncase crabii, lui Pelayo i-a fost greu sa desluseasca ce se misca si se tanguia in fundul curtii. A trebuit sa se apropie mai mult ca sa descopere ca era un barbat batran, care statea trantit pe burta in noroi si, cu toate marile sale eforturi, nu putea sa se ridice pentru ca-l impiedicau uriasele-i aripi.
Inspaimantat de un astfel de cosmar, a dat fuga in cautarea Elisendei, sotia sa, care tocmai punea comprese copilului bolnav. Au iesit impreuna si s-au indreptat spre fundul curtii, observand corpul cazut cu o uimire muta. Era imbracat ca un peticar. Ii mai ramasesera cateva smocuri decolorate pe craniul chel si foarte putini dinti in gura, jalnica sa conditie de strabunic ud leoarca lipsindu-l de orice grandoare. Aripile sale de vultur urias, murdare si pe jumatate fara pene, se impotmolisera pentru totdeauna in mocirla. Atat de mult s-au uitat la el, si cu atata atentie, incat Pelayo si Elisenda si-au revenit repede din uimire si au sfarsit prin a-l gasi familiar. S-au incumetat chiar sa-i vorbeasca, si el le-a raspuns intr-un grai de neinteles, dar cu o voce de navigator incercat. Astfel au trecut peste inconvenientul aripilor si au cazut de acord cu o foarte buna judecata ca era un naufragiat solitar al vreunei nave straine scufundata de vremea rea. Totusi, au chemat-o ca sa-l vada pe o vecina care stia totul despre viata si moarte, si acesteia i-a fost de ajuns o privire pentru a-i scoate din eroare.
¾ Este un inger, le-a spus. Sigur ca venea pentru copil, dar, sarmanul, este atat de batran, ca l-a doborat ploaia.
A doua zi toata lumea aflase ca Pelayo avea in casa, captiv, un inger in carne si oase. Impotiva sigurantei vecinei intelepte, pentru care ingerii acestor timpuri sunt supravietuiorii transfugi ai unei conspiratii celeste, nu i-a lasat inima sa-l omoare cu parul. Pelayo l-a pazit din bucatarie toata dupa-amiaza, inarmat cu bata lui de politist si, inainte de a se duce la culcare, l-a scos taras din mocirla si l-a inchis cu gainile in cotetul din sarma-mpletita. La miezul noptii, cand a incetat ploaia, Pelayo si Elisenda omorau in continuare crabi. Putin dupa aceea copilul s-a trezit fara febra si cu pofta de mancare. Atunci s-au simtit marinimosi si au hotarat sa puna ingerul pe o pluta cu apa dulce si provizii pentru trei zile, si sa-l lase la voia sortii in largul marii. Dar cand au iesit in curte, odata cu zorii, i-au gasit pe toti localnicii langa cotet, zbenguindu-se cu ingerul fara cea mai mica evlavie si aruncandu-i lucruri de mancare printre ochiurile plasei de sarma, ca si cand n-ar fi fost o creatura supranaturala, ci un animal de circ.
Parintele Gonzaga a sosit inainte de sapte, alarmat de neobisnuitul stirii. La aceasta ora dadusera fuga pana si curiosii mai putin frivoli decat cei din zori, facand tot felul de presupuneri despre originea captivului. Cei mai simpli gandeau ca va fi numit primarul lumii. Altii, cu un spirit mai aspru, presupuneau ca va fi ridicat la gradul de general cu cinci stele pentru ca sa castige toate bataliile. Cativa vizionari sperau ca o sa fie pastrat de prasila, pentru a sadi pe pamant o stirpe de oameni cu aripi, intelepti care-si vor asuma treburile universului. Numai ca parintele Gonzaga, inainte de a fi popa, fusese un vestit taietor de lemne. Ivit printre imprejmuirea de sarma, a rasfoit la repezeala catehismul si a cerut sa i se deschida poarta pentru a putea cerceta indeaproape pe acel barbat inspirand mila care, alaturi de gainile nedumerite, parea mai putin om si mai mult oratanie decrepita. Statea retras intr-un colt, intre cojile de fructe si resturile de mancare pe care i le aruncasera vizitatorii matinali, uscandu-si la soare aripile intinse. Strain de obrazniciile lumii, abia daca si-a ridicat ochii de vultur, murmurand ceva pe limba lui, cand parintele Gonzaga a intrat in cotet si i-a dat buna ziua in latineste. Parohul a avut atunci prima banuiala a imposturii sale, dovedind ca nu intelegea limba Domnului si nici nu stia sa-i salute pe trimisii sai. Mai tarziu a observat ca, privit de aproape, parea destul de pamantean: avea un insuportabil miros de ceas rau, partea de dinlauntru a aripilor semanata cu alge parazite si penele mari retezate de vanturi terestre, si nimic din mizerabila sa natura nu era in acord cu distinsa demnitate a ingerilor. Atunci a parasit cotetul si cu o scurta predica i-a prevenit pe curiosi de riscul nestiintei lor. Le-a adus aminte ca demonul are prostul obicei de a recurge la artificii de carnaval pentru a-i zapaci pe nechibzuiti. Le-a argumentat ca daca aripile nu sunt elementul principal care determina diferentele dintre un uliu si un aeroplan, cu atat mai putin ar fi pentru a recunoaste ingerii. Cu toate acestea, a promis sa scrie o scrisoare episcopului, pentru ca acesta sa scrie alta superiorului sau si pentru ca acesta sa se adreseze Papei, astfel incat verdictul final sa vina de la tribunalele cele mai inalte.
Dar prudenta sa a fost ca samanta semanata-n pustiu. Stirea despre ingerul captiv s-a raspandit cu atata repeziciune, incat, doar dupa cateva ore, in curte se facuse o galagie ca la piata si a trebuit sa se aduca trupa cu baionete pentru a inspaimanta tumultul gata sa rastoarne casa. Elisenda, cu sira spinarii incovoiata de maturatul continuu al gunoiului de balci, a avut, totusi, buna idee de a imprejmui cu un zid curtea si de a cere cinci parale celor ce voiau sa intre sa vada ingerul.
Au venit curiosi pana si din Martinica. A venit un circ ambulant, cu un acrobat zburator, care a trecut ca vantul, de cateva ori, bazaind pe deasupra multimii, dar nimeni nu l-a luat in seama pentru ca aripile lui nu erau de inger, ci de liliac sideral. Au sosit pentru a-si cauta sanatatea bolnavii cei mai blestemati din Caraibi: o sarmana femeie care inca de copil isi numara bataile inimii si, iata, nu-i mai ajungeau numerele, un jamaican care nu putea sa doarma pentru ca-l tortura zgomotul stelelor, un somnambul care se scula noaptea pentru a desface lucrurile pe care le facuse ziua, si multi altii, cu boli mai putin grave. In mijlocul acelui tambalau de naufragiu, care facuse sa tremure pamantul, Pelayo si Elisenda erau fericiti de oboseala, pentru ca in mai putin de o saptamana umplusera dormitoarele cu bani si cu toate astea sirul de peregrini care-si asteptau randul pentru a intra ajungea pana la celalalt capat al orizontului.
Ingerul era singurul care nu participa la propria sa intamplare. Isi petrecea timpul cautand sa-si faca loc in adapostul sau de imprumut, ametit de caldura infernala a candelelor si a lumanarilor de sacrificiu pe care oamenii le rezemau de imprejmuirea de sarma. La inceput s-au silit sa-i dea sa manance cristale de camfor care, in acord cu intelepciunea vecinei atoatestiutoare, erau alimentul specific al ingerilor. Dar el le-a dispretuit asa cum dispretuise, fara macar sa guste, pranzurile papale pe care i le aduceau pacatosii si niciodata nu s-a stiut daca din cauza ca era inger sau pentru ca era batran a sfarsit prin a nu manca nimic altceva decat terci de vinete. Unica sa virtute supranaturala parea sa fie rabdarea. Mai ales in primele momente cand il ciuguleau gainile in cautarea parazitilor stelari care se inmulteau pe aripile sale si cand schilozii ii smulgeau penele pentru a-si atinge cu ele cioturile rosietice si pana cand si cei mai milosi aruncau cu pietre in el, silindu-l sa se ridice pentru a-l vedea pe de-a-ntregul. Singura data cand l-au vazut nelinistit a fost cand l-au ars pe spate cu un fier de marcat juncanii, pentru ca ramasese atatea ceasuri nemiscat, incat l-au crezut mort. S-a desteptat tresarind de spaima, racnind intr-o limba ermetica, cu ochii in lacrimi si batand o data din aripi a provocat un vartej de gainat si de praf lunar, o furtuna inspaimantatoare ce nu parea din aceasta lume. Desi multi au crezut ca reactia sa nu a fost de furie, ci de durere, de atunci inainte au avut grija sa nu-l mai supere, intelegand ca nepasarea sa nu era de erou iesit la pensie, ci de cataclism in repaus.
Parintele Gonzaga a infruntat frivolitatea multimii cu formule de inspiratie domestica, asteptand sa-i soseasca hotararea categorica asupra naturii captivului. Dar posta de la Roma isi pierduse notiunea urgentei. Timpul le trecea cercetand daca vinovatul avea buric, daca graiul sau avea ceva de-a face cu armeana, daca putea sa incapa de mai multe ori in varful unui ac sau daca nu era pur si simplu un norvegian cu aripi. Acele scrisori de dramuire s-ar fi dus si s-ar fi intors pana la sfarsitul veacurilor daca o intamplare providentiala n-ar fi pus capat tribulatiilor preotului.
S-a intamplat ca in acele zile, intre multe alte atractii ale balciurilor ratacitoare din Caraibi, a venit in sat spectacolul trist al femeii care s-a transformat in paianjen din cauza ca nu si-a ascultat parintii. Taxa de intrare pentru ca sa fie vazuta nu numai ca era mai mica decat cea pentru a-l vedea pe inger, dar, mai mult, ingaduia sa i se puna tot felul de intrebari despre absurda sa conditie si sa fie examinata pe o parte si pe alta asa incat nimeni sa nu se mai poata indoi de adevarul ororii. Era o aratare inspaimantatoare, de marimea unui berbec si cu capul de fecioara trista. Dar lucrul cel mai sfasietor nu era figura ei neroada, ci sincera durere cu care povestea amanuntele decaderii sale: fiind aproape o copila, fugise din casa parintilor ca sa mearga la dans si pe cand se intorcea prin padure, dupa ce dansase toata noaptea fara voie, un tunet groaznic a despicat cerul in doua si prin acea crapatura a iesit fulgerul de pucioasa care a transformat-o in paianjen. Unicul sau aliment erau firimiturile de carne tocata pe care sufletele caritabile se indurau sa i le arunce in gura. Un asemenea spectacol, incarcat de atata adevar uman si de atatea invataturi de minte de temut, trebuia sa-l invinga fara sa si-o fi propus pe acela al unui inger dispretuitor care abia de catadicsea sa-i priveasca pe muritori. Mai mult, putinele minuni pe care le atribuiau ingerului relevau o certa dezordine mentala, cum ar fi cea a orbului care nu-si recapata vederea, dar caruia-i iesira trei dinti noi, si cea a paraliticului care nu putea sa mearga, dar se gasi pe punctul de a castiga la loterie, si cea leprosului caruia ii crescu floarea-soarelui pe rani. Acele miracole de consolare care mai degraba pareau distractii de balci, zdruncinasera reputatia ingerului cand femeia convertita in paianjen termina prin a le anihila. Astfel se intampla ca parintele Gonzaga se vindeca pentru totdeauna de insomnie si curtea lui Pelayo ajunse la fel de singura ca in timpurile cand plouase trei zile in sir iar crabii mergeau prin dormitoare.
Stapanii casei nu au avut de ce sa se planga. Cu banii incasati au construit o casa cu doua etaje, cu balcoane si gradini cu zid foarte inalt, ca sa nu mai poata intra crabii si cu drugi de fier la ferestre ca sa nu mai intre ingerii. Pelayo a mai pus pe picioare o crescatorie de iepuri de casa foarte aproape de sat si a renuntat pentru totdeauna la chinuitoarea meserie de politist. Elisenda si-a cumparat niste pantofi satinati cu tocuri inalte si multa imbracaminte de matase lucioasa, din aceea pe care o foloseau doamnele cele mai de conditie in duminicile din acele vremuri. Cotetul a fost singurul care n-a meritat atentie. Si daca l-au spalat vreodata cu creolina, arzand boabe de tamaie in interiorul lui, n-au facut-o ca sa-l onoreze pe inger, ci pentru a inlatura mirosul greu de balegar care patrundea ca o fantoma peste tot, gata sa transforme in veche casa cea noua. La inceput, cand copilul a prins sa faca primii pasi, au avut grija sa nu se apropie prea mult de cotet. Dar mai apoi si-au uitat de teama si s-au obisnuit cu duhoarea, astfel ca mai inainte de a i se fi schimbat dintii, copilul incepuse sa se joace inlauntrul cotetului, al carui gard putrezit se rupea in bucati. Ingerul nu a fost mai putin ursuz cu el decat cu ceilalti muritori si suporta infamiile cele mai ingenioase cu o blandete de caine fara iluzii. Amandoi s-au imbolnavit de varicela in acelasi timp. Medicul care l-a ingrijit pe copil nu a rezistat ispitei de a-l vedea si pe inger, descoperind atat de putine batai de inima si atatea zgomote in rinichi, incat i s-a parut imposibil sa mai fie viu. Ceea ce l-a uimit mai mult, fara indoiala, a fost logica aripilor sale. Pareau atat de naturale pentru acel organism pe de-a-ntregul uman, incat nu se putea intelege de ce nu le aveau si ceilalti oameni.
Cand copilul a intrat la scoala, trecuse mult timp de cand soarele si ploaia distrusesera cotetul. Ingerul se tara pe ici pe colo ca un muribund fara stapan. Il scoteau cu lovituri de matura dintr-un dormitor si un moment dupa aceea il descopereau in bucatarie. Parea sa fie in atatea locuri deodata, incat ajunsera sa creada ca se dedubleaza, ca se repeta pe el insusi in toata casa si Elisenda, exasperata, striga scoasa din sarite ca era o nenorocire sa traiesti in acel infern plin cu ingeri. Abia daca mai putea sa manance, ochii sai de vultur batran devenisera atat de tulburi, incat inainta poticnindu-se la fiecare pas, nemairamanandu-i decat cioturile jumulite ale ultimelor pene. Pelayo l-a infasat intr-o cuvertura si a avut bunatatea sa-l lase sa doarma in sopron; abia atunci au observat ca noaptea avea calduri si delira in cuvinte complicate de norvegian batran. Aceasta a fost una din putinele dati cand s-au alarmat, pentru ca gandeau ca e gata sa moara si nici macar vecina inteleapta n-ar fi putut sa le spuna ce se face cu ingerii morti.
Cu toate acestea, nu numai ca a supravietuit iernii grele, ci a parut sa se intremeze odata cu primele raze de soare. A ramas multe zile nemiscat in coltul cel mai retras al curtii, unde nimeni nu-l vedea, iar in primele zile din decembrie au inceput sa-i creasca pe aripi niste pene mari si puternice, pene de uriasa pasare batrana care pareau mai degraba un neajuns in plus al decrepitudinii. Dar el trebuie sa fi stiut ratiunea acestor schimbari, pentru ca era foarte atent ca nimeni sa nu le observe si ca nimeni sa n-auda cantecele de navigator pe care le canta cateodata sub stele.
Intr-o dimineata, pe cand Elisenda taia felii de ceapa pentru pranz, un vant care parea ca vine din largul marii a ajuns pana in bucatarie. Atunci a scos capul pe fereastra si l-a surprins pe inger in primele sale tentative de zbor. Erau atat de greoaie, incat taiase cu ghearele o brazda ca de plug printre legume si era gata sa distruga sopronul cu acele nedemne lovituri de aripa care alunecau in lumina si nu intalneau un sprijin in cer. A izbutit in cele din urma sa ia inaltime. Elisenda a scos un oftat de usurare, pentru ea si pentru el, cand l-a vazut trecand pe deasupra ultimelor case, sustinandu-se intr-un fel sau altul printr-un dezastruos falfait de vultur senil. A continuat sa-l vada pana cand a sfarsit cu taiatul cepei si a continuat sa-l vada pana cand nu a mai fost posibil sa-l vada pentru ca atunci nu mai era un obstacol in calea vietii ei, ci un punct imaginar pe orizontul marii.