Se povesteste că, în vremuri de demult pe când încă mai exista iubire, trăia într-o căsuță din lemn și cârpă o pisică mică albă și cu niște ochi albaștri-albaștri ca cerul din crestele munților. Ea nu le semăna celorlalte pisici… Bunicul ei, un motan înțelept, o învățase să fie blândă și să iubească șoriceii căci și ei trăiesc din lumina aceluiași soare. Din acea zi pisicuța n-a rănit nici un șoricel… ba chiar se înfrățise cu vecinul ei un șoarece ce o scăpase de colții unui dulău, primind-o în culcușul său...
Fiind o pisicuță drăguță, mulți motănei dădeau târcoale căsuței ei, dar ea nu-i băga în seamă și dacă vorbea cu câte unul, se despărțea când acesta îi făcea primul cadou: un șoricel. Elibera animăluțul, închidea ușa în bot nemilosului motan și nici că-l mai privea vreodată în ochi.
În spatele căsuței pisicuța avea o grădină nespus de frumoasă cu toate florile pământului… cu excepția trandafirilor, flori ce erau foarte rare în acea parte a lumii. Auzise o mulțime de povești despre trandafirul roșu, știa că întruchipează dragostea veșnică, dar nu-l văzuse niciodată. Visa atât de mult să îl atingă măcar pentru o clipă…

* * *

Într-o seară pe când se plimba prin pădurea de lângă lac auzi o melodie tristă. O recunoscu, era “Farmecul Durerii”; își aminti cu câtă dragoste o cânta bunicul ei florilor, care, parcă se făceau mai frumoase ascultându-o… Apropiindu-se văzu un motănel alb cu niște mustăți negre-negre ca cerul nopților fără lună, iar în fața acestuia trei albăstrele ce păreau fermecate de minunata melodie.
Ieșită din spatele unui nor luna începu să-și arunce razele reci peste pădure…

* *

“Vino lângă mine și te voi învăța să cânți…” spuse motănelul întinzându-i fluierul.
“Este singura melodie ce nu am putut-o cânta niciodată. Cred… cred că este prea frumoasă pentru mine.” Motănelul îi zâmbi și-i întinse lăbuța… fără a bănui că acea noapte era dintre acele ce îți leagă sufletul în lanțuri de vise fără sfârșit…
În fiecare seară numărau stelele căzătoare oglindite în lac, alergau prin iarbă după fluturi de noapte și se priveau unul în ochii celuilalt ținându-se de lăbuțe…
S-au plăcut atât de mult și s-au înțeles atât de bine încât pisicuța începu să uite de grădina florilor din spatele căsuței și chiar de bunul ei prieten șoricelul…

* *

Într-o seară a lunii decembrie pe când stătea cu mustățile pe geamul de lângă vatră, pisicuța, zărindu-l pe motănel venind pe poteca spre căsuța ei se grăbi să-i iasă în întâmpinare deschizându-i ușa. De bucurie dădu să-i sară de gât, dar motănelul o opri zâmbind șiret:
“Nu înainte de a-ți dărui un cadou…” zise el, ținând lăbuțele la spate.
Pisicuța știa că va veni și acest moment, știa că îi va aduce și motănelul Ei un șoricel, dar refuzase să se gândească. Până acum se simțiseră atât de bine împreună. Lacrimi ce nu puteau umezi ochii ei mari, începură a-i umple inima:
“Pleacă. Pleacă!! Și să nu te mai întorci niciodată!” spuse pisicuța trântind cu putere ușa și fugind, încercând disperat să se ascundă de ea însăși…
Trei zile și trei nopți mieună motănelul în fața căsuței, rugând-o cu cerul și cu pământul să îl ierte, deși nu știa cu ce îi greșise…
După ce lumina obosită a asfințiului căzu de încă patru ori pe patul pisicuței, aceasta, cu sufletul zdrențuit de suspine, hotărâ să-și urmeze iubitul devenind o pisică asemeni celorlalte.
Călcă cu lăbuțele toate florile crescute de ea în spatele casei; se duse la prietenul ei șoricelul și, înainte ca acesta să se bucure de vizita prietenei sale, fu sfâșiat de ghiarele acum nemiloase ale acesteia și așezat frumos într-o cutie pe care scria: “Cu dragoste pentru motănel…”.
‘Unde este oare dragostea?’ se întreba pisicuța uitându-se la gheruțele ei pline de sânge…

* * *

Era la asfintit, soarele sfârâia răcindu-se în lacul întins… trecu prin padure și ajunse la căsuța motănelului, în spatele casei acestuia zăcea părăsită o grădină asemănătoare cu a ei, cu flori rupte și îngropate parcă sub zăpada rece. În casa ce nu mai avea acoperiș, era liniște și ningea…
În mijlocul singurei camere stătea întins mai frumos ca niciodată motanelul… din mâna stângă îi căzuse inima ce, murdară de sânge, nu mai bătea de mult; iar pe piept avea un trandafir roșu… nins și legat cu o fundă albă pe care scria:

” P e n t r u p i s i c u ț a m e a . . .”

P.S.
Pisicuța uită ca ea nu poate plânge și lacrimi, ce nu mai încăpură în inima ei mare, începură să cadă pe trandafirul roșu.
Probabil că mai plânge și în ziua de azi… de prea multă durere îți este greu uneori și să mori.