agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2562 .



Cercurile Tintei #4
prose [ ]
Din seria legendele Oamenilor Umbra

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Ovidiu Cobalcescu ]

2005-07-03  | [This text should be read in romana]    | 



PIESELE DOMINOULUI

* * *
1975, ÃŽn biroul secretarului U.T.C. al CJUTC Prahova
Ploiești

.
În jurul unui birou modern, așezați degajat pe scaune, câțiva membri marcanți ai Biroului discută amical, la o bere.
- E tare mă, puștiul ăsta al tău de la Plopeni, măi Mircea. Ia uite, 10 premii la Concursurile pe meserii pe țară, o echipă de volei a Liceului Industrial în divizia școlară, Premiul doi la Cântarea României pe țară la brigăzi artistice, ...
- Și unu pe județ, lămuri Cosma mândru. Muncim tovarăși! Zona mea e cea mai tare.
- Hai bă, lasă! Ai noroc cu Mârza ăsta. Cred că e o figură. Ia să-l aduci pe la mine, să-l mai mobilizăm, să-l mai prelucrăm.
Râseră în hohote.
- Stă bine și la Planul de Muncă Patriotică?
- Îndeplinit și cu depășiri, se băgă în discuție Casierul.
- Da, da' știi cum a făcut? întrebă Cosma. Hai să v-o zic, că asta-i culmea. E tare rău!
- Ia zi măi Mirciulică. Mă trezorierule, mai e bere, că activul transpiră din greu, întrebă Secretarul.
Turnară bere în pahare și se pregătiră să asculte.
- Avea băiatul un plan baban și încasări, ioc! începu Mircea Cosma să povestească. Hai, mă băieți cu o sticluță, un borcănaș acolo, măcar o ruginitură, ce dracu'. Ãia, nimic! A dat el și câteva sancțiuni, da' de bani tot n-a dat. Ce-i trece mânzului prin cap! Știți că e ploieștean și face naveta la Plopeni, cu toți inginerii și șefii de secție. Îi ia puștiul la rând. "Săru'-mâna dom'șef, sunt io U.T.C.-ul, femeia lu' matale de servici', ăla cu pomișorii, cu strâns gunoiu' și am venit la matale, măcar o mașină de șpan, acolo pentru copiii oamenilor muncii, că nu dai de la matale, ce dracu'! Ãia, măgari, l-au dat afară. Și se supără ăsta micu' și convoacă, așa mai pe șest, că io n-am aflat decât la urmă, Comitetul U.T.C. pe Grup, că ei au grup școlar, de la calificare la liceu, și ce le zice: "Măi flăcăi! Dacă nu mă susțineți, marș după sticle și borcane!" Le-a mai făcut și capul mare, că întâi instruirea și pe urmă curățenia în uzină, etc. și i-a convins că-n afară de strictul necesar, nici un elev să nu mai facă curat sau altceva, până le spune el.
- Hai că-i tare, zise Trezorierul.
- Periculos, făcu Secretarul cu paharul în mână.
- Stați să vedeți. Ãia când au auzit că-i vorba să mai scape de corvezi, gata. Ce dracu', cui îi plac? Þipau ăia din uzină la ei, da' ăștia ... Nimic! După vreo câteva zile, gata-gata să iasă cu scandal! Îl cheamă Ãla Mare pe Mârza la el. Știu că mi-a povestit Moșu'. "Mă tu cine te crezi, v-un zmeu?" și ăla: "Sunt Secretar al Grupului Școlar ... și începe puiul să-și enumere funcțiile până la aia din CC.
- Hai mă că-l știu! E lunganul ăla! Aha! Și?
- Mi-a zis Moșul că nu-i venea să creadă. L-a beștelit nițel, da' ăla, tare. Ceva fier vechi, așa de vreo 20 de miare și gata. Ãl Bătrân s-a supărat! L-a amenințat că-l termină, da' Puștiul nu s-a lăsat, și-a pus pe masă numărul de telefon al lui unchi-su, care a șeful CSP -ului, fără să zică nimic. Doar numele și telefonul pe-o foaie de hârtie! A lăsat-o și-ăl Bătrân mai moale. I-a zis să-și bage mințile-n cap și să termine cu greva. "Care grevă?" s-a mirat ăla mic. Facem curat unde învățăm și muncim, Nu-mi aduc aminte că-n sarcina noastră să intre curățirea mizeriei din uzină! Auzi la el! Tupeu, ce mai. Și voi îl știți pe Șilaev, directorul general al Uzinei. Când ăsta strănută, ăia ai lui se scapă-n nădragi. Ãsta mic, bățos. L-a dat Moșu afară și i-a zis să-i pună pe plătitorii noștri de cotizații la muncă, că iese rău. Cine credeți c-a câștigat?
- Ãla micu'.
- Nu, măi Propagandă! S-a anunțat că vine ... și-aici Cosma se bătu cu dreapta pe umăr și arăta cu stânga în sus, ... în control la Uzină. Știți voi. Geamuri, var cât cuprinde, ronduri cu flori, răzuit secțiile, Secretarul U.T.C. pe uzină, Partidul, gata toată mobilizarea. I-au trimis vorbă și lu' ăla micu', da' a zis că are altă treabă. Ãștia s-au supărat și s-au dus la Moșu'. Ce credeți c-a făcut Moșu'?
- L-a chemat pe Mârza, zise Secretarul care era din ce în ce mai îngrijorat.
- Sigur, da-ntâi i-a beștelit pe toți. Când a venit ăla, l-a chemat la el, i-a pus o vodcă și a chemat contabilul șef. Ce-au vorbit până a venit ăla, nu știe nimeni. Și Moșul l-a pus să vireze în contul U.T.C. al școlii, 20 de miare. Ãla micu', degajat, cu paharul în mână, uite cam așa, i-a zis contabilului "21.500 vă rog!" apoi s-a-ntors cuminte spre Șilaev și a ridicat din umeri: "Depășiri, nu?!"
Izbucniră în hohote de râs. Din ce în ce mai îngrijorat, Secretarul întrebă:
- Și?
- Moșu' s-a spart de râs. I-a dat banii, l-a felicitat și l-a trimis la muncă. Da' de-atunci nu-l mai scoate din împuțit și jegos. Acum sunt buni prieteni. Și ăsta mic e Omu' lui. Cred că Moșu' chiar ține la el, cât e el de-al dracului. Dar să știți că scoate untul din el.
- Cum bă Mircea și eu nu știu nimic? Asta putea să iasă urât de tot.
- Uite că n-a ieșit! Și eu m-am speriat când am aflat. M-am dus acolo să iau măsuri, dar ăia m-au trimis la plimbare. M-am dat la ăla micu, l-am făcut cu ou și cu oțet. A răbdat el cât a putut și la urmă m-a-ntrebat candid: "Tov. Cosma, aveți vreo plângere împotriva mea sau a activității mele?" Mi s-a părut cam insolent și am dat cu el de pământ. N-a zis nici pâs. Eram hotărât să-i iau gâtul. Da' Moșu' i-a luat apărarea și mi-a zis: "Tov-ule, când bați un câine, uită-te întâi în ce mână se termină lesa!" Și p-ormă mi-a povestit una și mai dură. La o ședință de partid la care participă și Mârza, ca invitat, fiind și președintele Consiliului Elevilor pe Oraș, a venit vorba de furturile din Uzină. Și doar au pază militarizată! Ãla una, ăla alta! Când Șeful Pazei, care-l văzuse p-ăla mic tot mustăcind, enervat l-a-ntrebat de ce zâmbește, ăla a zis că el fură un strung și nimeni nu știe nimic. Au râs toți de el și l-au făcut puști cordit. N-a mai zis nimic, da' le-a promis că ... "într-o zi am să vă dovedesc că am dreptate!". După o lună, pe la nouă dimineața, puștiul i-a dat telefon primarului și i-a spus: "Tovarășe Primar, de trei zile am furat un strung din Uzină și pentru că n-am avut ce face cu el, l-am lăsat la Dumneavoastră în fața Primăriei. Cum văd că nimeni nu-l bagă în seamă și pentru că s-ar putea să plouă azi, vă rog să-l chemați pe tovarășul Director Șilaev să-și ia utilajul. E păcat de el!" Vă dați seama ce a urmat?
- L-au belit!
- Pe dracu'! Au schimbat Șefu' Pazei și au mai căzut câțiva. Dar de ăla micu' nu s-a legat nimeni. Ce făcuse? A urmărit sistemul și a șutit actele unui strung în reparație capitală și a scris pe el "Destinat: Atelier Școală - Grup". Nu s-a prins nimeni. Apoi, când ăia au văzut că s-au pierdut actele au făcut altele. Destinat: Șantierul Doi, cum fusese inițial. Au pus strungul pe o targă, au chemat un tractor și...Valea! După ce-a ieșit pe poartă, puștiul cu primele acte s-a suit în tractor și arătându-i-le tractoristului a zis că ăla e strungul lui de la școală. Între timp ajunseseră la Pavilion, cum zic ei la Primărie. L-a rugat pe tractorist să-l aștepte cât se duce el înapoi în Uzină să lămurească treaba. Ãla, a zis că nu poate, avea și el un ciubuc, probabil. Și-atunci puștiul i-a zis să lase strungul acolo că răspunde el. A semnat pe actele tractoristului și ăla a plecat, apoi a predat hârtiile și n-a zis nimic. Ãsta scrisese: "S-a predat, data... Și trăsese o semnătură anapoda. Ãia de la RM nu s-au prins și ... vai de mama lor. Da' și ăia, au trecut două zile pe lângă ditamai strungul în mijlocul orașului și nu s-a prins nimeni.
- Și Mârza cum de-a scăpat?
- L-a apărat Armata. Ãia se pare că-l cam țin în brațe.
- Bă, da' ce mama dracului are ăsta-n slip... Caise? se miră Propagandă.
- Și de ce-l țin, mă Mircea, ăia cu galoane-n brațe?
Mircea ridică din umeri și continuă să bea din paharul cu bere.
- Și Secu'?
- Tot un drac. Ãia mi-au dat papucii când am vrut să-l belesc și mi-au sugerat să-mi țin gura.
- O fi informatorul lor?
- Posibil.
- Atunci e clar! Da' ăsta parcă e și prin activul județului, nu'!
- Culmea, că nu e!
- Ia să-l bagi! Îi găsești tu un loc. Nu se știe când o să avem nevoie de unul care poate să fure un strung dintr-o uzină militară și nu pățește nimic, zise Secretarul pe gânduri.
Privi paharul de bere, dar îl lăsă pe masă.
Nu-i mai priia!



* * *
Iulie 1975
Undeva în Munții Apuseni, într-un
Perimetru al Armatei Române

Ședința avea loc într-un buncăr. Cimentul pereților era acoperit cu plăci de izolare fonică. Într-un colț, o grămadă de aparate ciudate licăreau slab. Între ele, un goniometru modern își învârtea mica cupolă. Subiectul discuției era bine protejat de urechi curioase.
În capătul mesei de campanie stătea un colonel slab, cu o mustăcioară scurtă, dar groasă. Purta uniforma parașutiștilor, dar avea pe epoleți compasele de inginer. Fața trasă, dar imobilă era luminată de ochii albaștri, obosiți.
- Al doilea ciclu se va încheia în curând.
- Vreau să știu cum stăm și cine rămâne în Program. Raportați asupra ultimei serii de cadeți! Nu mă interesează decât primii trei. Arte Marțiale?
- Ventilatorul, Ovidiu și Judoka.
Colonelul nota numele într-un tabel ciudat.
- Snipperi?
- Bum - Bum, Ovidiu și Madrigal.
- Arme Albe?
- Ventilatorul, Krov și Tolstoi.
- Planificare, Strategie, Tactică?
- Dromichete, Ovidiu și Sun - Tsu.
- Contraspionaj?
- Umbră, Ovidiu și Lawrence.
- Rachete. Geniu. Armurieri.
- Ovidiu și Bum-Bum. Atât.
Colonelul scoase o riglă și trase câteva linii în diagonală, apoi luă o altă foaie.
- Să trecem în vedere programele speciale. Primii trei și observații pe scurt, unde e cazul.
- Supraviețuire!
- Toată seria cu excepția lui Ovidiu.
Colonelul lăsă creionul să cadă și privi mirat la tânărul maior, care zâmbea.
- Cum vine asta?
- A furat la ambele misiuni. Parașutați conform programului, a călcat consemnul și cu un instinct extraordinar a ajuns la o stână. I-a amețit pe ciobani cu o legendă credibilă, și-a luat provizii și a revenit în termen la bază, bine - merci. A raportat corect și s-a verificat. În Făgăraș la fel. A găsit un sat ... A revenit în termen la bază, dar n-a mai raportat corect. S-a verificat că a stat în sat două zile, ajutându-i pe săteni. Nu s-a dat în spectacol. Legenda a fost simplă și credibilă. A avut o aventură cu învățătoarea din sat, care-l așteaptă să revină, surâse maiorul și toți începură să râdă.
Colonelul zâmbi, apoi întrebă scurt:
- Cum l-ai prins?
- După greutate și gradul de deshidratare. Ar fi trebuit să fie iască.
- Ce explicații a dat?
- Că așa înțelege el supraviețuirea.
- Cuum ?
- Că nu trebuie să rabzi de foame și sete decât dacă nu e altă soluție și că preferă rădăcinilor, o masă bună și un șpriț.
- Are dreptate! Ce propui?
- Libia.
- Aprobat. Ovidiu și-a făcut rost de-o excursie, glumi colonelul. Arabii nu beau șpriț! Dar anul trecut, la speologie - supraviețuire ce rezultate a avut ?
- A ieșit primul după trei ore din Ravena 4, nemarcată. A zis că are claustrofobie când e închis într-o peșteră.
Izbucniră toți în râs.
Încurajat, maiorul continuă.
- Ca să-l pedepsesc, l-am pus să urce vârful din dreapta. A spus că fără echipament, vârful ăla îl va îmbolnăvi de agorafobie, dar o va face pentru mine. Și a făcut-o. A fost cel mai bun la alpinism.
Colonelul zâmbi și se aplecă asupra tabelului:
- Paranormale, Neconvenționale.
- Ileana, Sânziana și-atât.
- Și Ovidiu, nu? Că m-am obișnuit cu el pe locul doi.
- Permiteți să raportez. El e cel mai dotat, dar se ascunde. Nu reușește nimeni să-l "citească". Anul trecut, ca răspuns la o agresiune psihică l-a "troznit" pe instructor.
- Cum?
- Nu știu.
- Ce efecte a produs "trozneala"?
- Instructorul a făcut câteva nopți în pat. S-a dus la doctor, dar n-avea nimic anormal. Nici n-ar fi înțeles despre ce e vorba dacă Ovidiu n-ar fi apărut cu o oală de noapte furată dintr-un sat vecin.
- Agresiunea psihică era în program?
- Raportez, nu!
- Bine i-a făcut, zâmbi Colonelul. Ce nivel ocupă la noi instructorul?
- Era cel mai bun om al meu.
- Și anul acesta?
- Instructorul este un tibetan. Dar nu poate intra în mintea lui Ovidiu.
- De ce?
- Are un mod instinctiv de-a se ecrana. Instructorul spune că măsurătorile radiestezice dau 100 % protecție divină. Raportez că totuși, cei doi au cele mai bune relații. Petrec mult timp împreună după program. Se respectă reciproc. Acum Ovidiu experimentează tehnicile Lun-gom-pa, ale tibetanilor. Levitația. Deși poartă permanent câte cinci kilograme pe fiecare membru, performanțele în program nu i-au diminuat. Forma fizică și rezultatele acrobatice i-au crescut în special la artele - marțiale tip Aikido, autoapărare. Este surprinzător, având în vedere că uneori cei doi nu dorm nopți la rând. Ovidiu își controlează energiile cel mai bine din serie.
- Și totuși nu-l înrolezi ! De ce?
- A fost cererea lui expresă. Consideră mintea omului sacră. Absolvă cursul doar pentru a învăța să se apere. Nu acceptă să devină agresiv în acest domeniu.
- Am înțeles! Continuăm! Comandă și Gherilă.
- Bum-Bum, Ventilatorul și Ovidiu cu Dromichete pe trei. În situațiile de apărare, Ovidiu trece pe locul unu. E cel mai inventiv și are cele mai bune improvizații, care scot comandoul din criză. La cele ofensive se rezumă la consemnul misiunii până când, dacă situația evoluează negativ, trec în apărare sau supraviețuire. Îl consider ca fiind elementul cu cel mai bun instinct de conservare. Cel mai natural. Viața din el își știe prețul!
- Maiorule, erai ultimul filozof pe lista mea, glumi Colonelul. Uite c-ai ajuns primul! Am reținut Limbi Străine?
- Toată seria, engleză și franceză. Arabă: Sânziana și Madrigal. Idiș: Ovidiu și Sun - Tsu. Rusă: Tolstoi și Krov.
- Krov, asta înseamnă sânge în rusește. Ce nume si-a ales și-ăsta!
- Vă mulțumesc. Ședința s-a încheiat. Ce a executat seria azi și ce fac acum?
- Tovarășe Comandant, raportez. Seria execută programe de îmbunătățire a tirului, carabină, revolver și arme albe.
- Vreau să văd tragerile cu arcul. Să mergem, dar dați-mi și mie o uniformă de instructor. Ne revedem la orele 21°°. Mâine vom avea o acțiune mai specială. Deși nu avem condiții decât pe perioada vacanțelor consider că Programul lor de instruire merge bine.

* * *
Þintele albe, frumoase, luceau în soare.
Roșul însângerat al cercurilor de centru contrastau cu ruginiul ierbii arse de soare.
Instructorul, cu cagula albă pe față, se opri în dreptul liniei de arcași. Între ei era și o fată. Le făcu semn să continue tragerile și trecu cu pas liniștit prin spatele lor. Se oprea lângă fiecare și aștepta să audă șuierul săgeții și vibrația corzii. Apoi aștepta să vadă săgeata lovind zona indicată. Observă că privirile fetei alunecau mereu spre cel mai înalt dintre trăgători. Se opri în dreptul ei și comandă scurt:
- Privirea pe țintă cadet. Concentrație maximă.
După ce-și făcu o părere despre fiecare, umezi arătătorul și-l ridică în vânt apoi comandă:
- Opriți tragerea!
Se apropie cu mers lent de șirul de ținte și scoase din buzunar un mic disc de carton negru. Se apropie de fiecare țintă și lipi câte un disc negru pe fiecare, aparent la întâmplare.
Se întoarse agale și când ajunse în dreptul trăgătorilor explică în timp ce le înapoia săgețile:
- De pe liniile de 50, 25 și 15 m, câte o săgeată pe rând, asupra țintei negre, executați tragerea. Cadet unu, pregătește-te. Ceilalți stați jos.
Observă că fata se așezase lângă băiatul înalt.
- Trage de voie, dar nu o lungi. Repet pentru toată lumea. Nu este examen.
Primul trăgător trase și nimeri discul de la 25 m.
- Numele, cadet.
- Krov.
Simțea agitația mută a celorlalți.
Doar băiatul înalt părea degajat. Mesteca un fir de iarbă și în loc să privească tragerea, îl urmărea pe el. Instructorul observă combinezonul umflat în dreptul antebrațelor și a gambelor.
- Trăgător doi. E rândul tău, trage.
Cadetul trase, dar nimeri abia la a treia săgeată.
- Numele.
- Madrigal, să trăiți.
- Hai, cântă la altă masă, glumi instructorul. Îi voia mai destinși.
- Trăgător, trei. Începe.
Era rândul fetei. O privi atent. Era frumoasă. Brunetă cu ochi albaștri, talia fină și picioare lungi, elegante.
Nimeri din prima săgeată, dar se concentrase foarte mult.
- Felicitări domnișoară. Cum te numești?
- Sânziana.
- Trăgător patru!
Cadetul trase imediat și nimeri discul de pe ținta lui, chiar în centru.
- Numele?
- Ventilatorul.
- Tragi bine. Trăgător cinci, trage de voie.
Băiatul înalt ridică arcul și trase fără să ochească. O pală de vânt luă săgeata și o purtă în micul cerc negru, deși inițial părea că fusese lansată prea în dreapta, iar fata scăpase o exclamație de dezamăgire.
- Numele?
- Ovidiu.
- Scoate-ți toate greutățile și mai trage odată.
- Și de la picioare?
- Toate. Și cea de la mijloc. Executarea!
Ovidiu desfăcu fermoarul combinezonului și începu să tragă aricii săculeților cu nisip.
Instructorul remarcă musculatura elastică, nu prea masivă și gesturile economice, precise.
- Sunt gata.
- Trage de voie.
Ovidiu întinse arcul, ținti scurt, dar nu trase.
Culcă arcul în iarbă, se așeză în lotus și cu palmele împreunate, începu exercițiile de concentrare. Din când în când, schimba poziția degetelor. Fata-l privea gravă, tensionată, dar ceilalți se întinseră pe iarbă.
- Ce e asta? O întrebă instructorul așezându-se lângă ea.
Fata-l privi mirată, apoi ridică din umeri și răspunse șoptit.
- Nu știu.
Ovidiu se ridică pe genunchi, făcu o plecăciune cu mâinile întinse pe pământ și sări în picioare. Întinse arcul și ținti îndelung în timp ce continuă tensionarea arcului până la maxim. Eliberă coarda și săgeata se înfipse în discul negru, vibră puțin și se frânse.
Instructorul aplaudă flegmatic și zise.
- Măreț Ovidiule. Bravo!
Observase nemulțumirea încrâncenată din ochii Ventilatorului.
- Trăgător șase. Poți să tragi.
Cadetul nimeri cercul de la 25 m.
- Numele?
- Dromichete.
- Bine! Continuați tragerile de voie.
Instructorul se depărtă cu mersul acela ciudat, ușor șchiopătat.
Ovidiu îl urmări atent până se depărtă, apoi de lungi pe iarbă, așeză sacii de nisip stivă și-și întocmi o pernă.
- Băieți, tocmai l-ați cunoscut pe Șeful Bordelului în care ne prostituăm noi, anunță el și închizând ochii adormi.

* * *
August, 1975
Libia, undeva în deșert

Ovidiu ateriză în spatele dunei. Strânse grăbit parașuta și o îngropă, apoi privi atent cerul. Printre stele, o luminiță în plus. Avionul ce se îndepărta în noapte.
Îi era deja frig și nu-și putea stăpâni starea de iritare. Dezgropă parașuta și tăie fără nici o reținere câteva suspante, apoi tăie pânza încercând să obțină cât mai multă mătase. Înfășură resturile și le îngropă în același loc.
Privi îndelung cerul și după câteva minute săltă ranița ușoară și porni hotărât la drum. Începu să se încălzească și întinse pasul. După o vreme se opri între două dune. Scoase mătasea parașutei, alese o bucată mică, o întinse pe nisip și începu să se dezbrace. Aerul rece îi înfiora pielea, dar Ovidiu zâmbea. Așezat turcește în mijlocul bucății de pânză, cu echipamentul în stânga, începu să-l verifice bucată cu bucată. Ca o hienă, teama îi înconjura sufletul. Știa ce caută, dar nu știa cum arată acel ceva. Se concentră și începu să pipăie echipamentul. Timpul trecea greu, dar egal.
Echipamentul trecuse de câteva ori dintr-o parte în alta, fără nici un rezultat. Calm, Ovidiu luă piesă după piesă și căuta încet, încercând să se concentreze. Luna privea suverană, parcă agățată pe un cer de smoală.
Înciudat, Ovidiu o privea arar. I se părea că rânjește la el. Se ridică în genunchi și începu să se roage.
"Tatăl nostru, care-le ești în ceruri," ....
Simțea energia din jur și creștetul capului încălzindu-i-se. Sub ochii închiși lumina alb-strălucitoare, se concentra din fuioare lăptoase.
"Sfințească-se numele tău" ....
Un șuvoi de lumină albă se prelungi spre urechea stângă și formă o sferă neagră arzând de rece.
"Vie împărăția Ta, facă-se voia Ta" strigă glasul interior și Ovidiu murmură șoptit în noapte,
- Vie împărăția Ta, facă-se voia Ta.
Își simți urechea dreaptă arzând. Din alb și negru, o sferă caldă, gri se năștea stabilizându-se.
"Precum în Cer, așa și pe Pământ" urlă Ovidiu din noaptea deșertului. În jurul lui aerul tăcut și rece vibra încălzindu-se .
Coborî privirile interioare și văzu lumina albă coborând în el, transformându-se în culori ce începură să se identifice, formând sfere colorate, galbenă în inimă, roșie în umărul stâng, albastră în cel drept. Și jocul luminii continuă, parcă la nesfârșit. O sferă portocalie în șoldul stâng și una verde în cel drept.
Și lumina continua să coboare. Ochii minții vedeau, știau. Între sfere, lumina albă juca în culori complementare. În zona pelviană începu să strălucească o minunată sferă violetă. Sufletul lui Ovidiu se deschise arzând de știința deplină. La baza coloanei vertebrale, o altă sferă de culoarea cerului senin, îi lumina personalitatea.
"Pâinea noastră cea de toate zilele, dăne-o nouă astăzi!", strigă glasul în pustiu și sfera bleu se stabili în această culoare. De sus, în oglinda albă a sferei creatoare se răsfrângeau acum zece sfere colorate și douăzeci și două de căi de legătură între ele.
Ovidiu știa, trăia și simțea fiecare gând, sentiment. Controla lumina albă în manifestările ei și se centră în sfera violetă. Refuză informațiile și știința completă, își imagină că este o lumină albă și urcă din albastru.
"Și iartă-ne nouă greșelile noastre, așa cum iertăm și noi greșiților noștri", continuă el rugăciunea și țâșni spre galben urlând.
"Căci a ta e Împărăția"
Inima pulsă și împinse lumina peste căile luminoase direct în alb.
"Puterea și slava,
Acum și pururea, și-n vecii vecilor!"
Și glasul începu să vibreze, modulând lumina, descoperind ochilor minții izvorul puterii sale.
Se năștea sfera multicoloră, nelegată de nici o cale, peste care lumina albă strălucea ca argintul.
Ovidiu coborî brațele ridicate spre cer și-și lipi palmele de pământ. Privea în el, puterea divină în splendoarea ei pământeană, așa cum o crease natura terestră în orice om, prin cuvântul Legii Divine.
Echilibră intensitatea gândului, a simțurilor, mângâie sentimentele și eliberă iubirea. Iubea culorile, ce-l iubeau formându-l.
Știa că s-a centrat în triunghiul Cuvântului Divin. De aici, Glasul controla verbele. A vrea! A crede! A putea! Ridică mâna stângă spre cer și privi sfera multicoloră.
Glasul șopti "Siddhis", și Ovidiu deschise ochiul minții spre realitatea fenomenală din exterior.
Privi cerul și pământul apoi se concentră asupra echipamentului. Ceea ce căutase era acolo în tocul bocancului stâng și în mânerul cuțitului de luptă. Ridică mâna dreaptă și opri palma deasupra lor, descărcând bateriile microemițătoarelor. Apoi privi cerul și trimise un fulger spre lună. Își imagină întrebarea când fulgerul ricoșă de lumina lunii
"Unde?". Apoi fixă un interval de timp imaginându-și un calendar pe care bifă ultimele două săptămâni și așteptă ca fulgerul spart să cadă pe pământ. Își imagină harta militară pe care o avea și o vizualiză în detaliu. Așteptă ca săgețile de lumină să atingă pământul și marcă fiecare punct memorându-l. Mulțumi lunii, apoi își imagină o roată de tors și pe bătrânul Cronos. Se rugă îndelung și imaginea prinse viață.
"Cum?" șopti Glasul și Cronos învârti roata cu o zi. Ovidiu privi harta. Văzu o mică patrulă militară și zâmbi.
"Când?" vibră Glasul, dar Cronos începu să râdă și luându-și roata se șterse din memoria lui. Doar fața lui Cronos reapăru și zise hohotind "La vremea ei, fiule! Toate la vremea lor, ăsta e prețul cărnii!"
Ovidiu de întoarse cu privirea în sfera multicoloră și șopti
"Îți mulțumesc Doamne !" Se poziționă în sfera albastră și privi pe rând sferele și căile. Apoi privi în lungul coloanei din mijloc, privi sfera albă, multicoloră, galbenă, violetă, se instală în albastru și eliberă Glasul
"Amin !"
Închise ochii minții și așteptă. Văzu sângele năvălind peste sfere, apoi simți strângerea cărnii și greutatea trupului. Reveni la respirația normală și deschise ochii.
Îi era foame. Se ridică și se îmbrăcă. Era cam amețit, dar se controlă și începu să-și aranjeze echipamentul. Aprinse primusul și-și făcu un ceai. Tăie o conservă și mâncă tacticos studiind la lumina focului mica hartă militară pe care o avea. Privi cerul încremenit și ridicându-și fața în vântul anemic dar rece, zâmbi. Dacă cei ce-l trimiseseră aici l-ar fi văzut ... Stinse primusul și-ngropă resturile și bucata de mătase folosită, după ce scrisese pe un bilețel "Fuck you !", pe care-l pusese în cutia goală de conserve. Își umplu bidonul cu ceaiul rămas și chicoti:
"Halal supraviețuire". Își consumase toate rezervele de apă și hrană. Privi harta, cerul apoi busola din mânerul cuțitului de luptă și porni hotărât la drum.
"Peste câteva ore va fi lumină".

* * *

Două săptămâni mai târziu,
în București
Maiorul intră, salută scurt și se opri în poziția drepți.
Generalii îl priviră în tăcere, impenetrabili. Nu-i cunoștea. Nu-l cunoștea decât pe Colonel.
- Raportează! zise acesta scurt. Poți folosi numele de Cod.
- Tovarășe Comandant, raportez. Astăzi am primit rapoartele finale asupra Operațiunii Steaua Deșertului, la care au participat cei trei cadeți desemnați.
- Cum evaluați misiunea ? întrebă Colonelul zâmbind, privindu-i pe furiș pe Generalii gomoși și încruntați ce-l încadrau.
Maiorul își drese glasul și-l privi neajutorat. Se gândea de câteva ore la clipa asta. Iată că sosise:
- Singurul care a îndeplinit misiunea este cadetul Ovidiu. Ceilalți doi au eșuat. În acest moment ei au fost repatriați și se află la Spitalul Militar Central pentru recuperare. Starea lor fizică este acum bună și ...
- Mă bucur că aud că viața lor nu mai este în primejdie. Așa trebuia să se și întâmple. Dispozitivul a funcționat. Treci la al treilea. Cu amănunte, te rog.
- Cadetul Ovidiu, a fost parașutat conform programului în Oazele Kufra, zonă controlată de Armata Libiană. A fost văzut îngropând parașuta. A reapărut după zece zile, în punctul de recuperare șapte, cu o întârziere de 72 de ore, spre surprinderea generală. La prima vedere, exceptând întârzierea, cadetul a îndeplinit misiunea. Dar evaluatorii noștri au început să constate o serie de anomalii care curând au fost observate și de partenerii libieni.
- Treci la amănunte, tovarășe maior.
- Starea echipamentului folosit de cadet a născut primele semne de întrebare. Emițătoarele de stabilire a poziției aveau generatoarele descărcate deși sigiliile erau intacte. Un asemenea generator funcționează în orice condiții cel puțin 45 zile. Apoi bocancii cadetului nu prezentau o stare normală de uzură pentru marșul făcut. După primele 48 de ore la controalele de rutină, cadetul nu a fost găsit pe traseul stabilit. Echipa de cercetare a descoperit un bivuac. Se pare că încă din prima noapte cadetul a consumat toată hrana. S-au găsit cutia de conserve de carne, cu un bilet în ea și ambalajele de ciocolată. De asemeni resturile unor plante fierte. Mușețel, sunătoare și mentă, amestecate cu ceai rusesc.
- Ceai ? se enervă unul din Generali. Ãsta-și bate joc? Bea ceai în inima deșertului ? Ce scria pe bilet ?
- Fuck you ! Hm, își drese maiorul glasul abia stăpânindu-și un zâmbet.
Colonelul izbucni în râs privindu-i pe cei doi Generali, ce se priveau mirați.
- Are haz puștiul ăsta, zău. râse Colonelul.
- Și unde l-au găsit ? întrebă un General.
- Tovarășe Comandant, raportez ! Nu l-au găsit. Deși l-au căutat tot timpul.
- Și pe unde dracu' a umblat ăsta tot acest timp ? întrebă alt General.
- Tovarășe Comandant, raportez. Rapoartele către evaluatori erau ambigue ca esență, dar corecte ca legendă... Ca formă, vreau să spun. După ce le-am citit m-am deplasat și am vorbit cu cadetul. Pe scurt, cu bună știință cadetul a neglijat consemnul misiunii. A urcat spre nord, a capturat un jeep de la o patrulă avansată a armatei egiptene, apoi s-a întors și, fără să fie depistat, a folosit un traseu care leagă câteva puncte strategice nepăzite ale Armatei Libiene, în care a găsit depozite cu materiale de supraviețuire. A găsit acolo, apă, alimente, carburanți și piese pentru mașină. De asemeni bani și documente. Deși libienii neagă existența unor asemenea puncte, cadetul susține că în punctul 10, a găsit un asemenea depozit cu echipament american. Și-a confecționat un pașaport și a călătorit îmbrăcat în civil, trecând uneori prin zone locuite, unde pe dolari americani a mâncat și a băut bine. Apoi a reintrat în punctul 11 de pe hartă în traseu, a îngropat, folosind explozivi, jepul și restul materialelor între două dune, după care, în echipamentul inițial, a călătorit 48 de ore până la punctul de recuperare 7, unde a raportat încheierea misiunii. După primele interogatorii, am fost contactat pentru recuperarea cadetului. Dar între timp apăruseră acele anomalii și când am ajuns, lucrurile stăteau deja rău. Libienii începuseră să înțeleagă că ceva nu este în regulă și au încercat să afle adevărul în stilul lor. Dar nu le-a mers. Când am ajuns l-am văzut personal pe unul din anchetatori cu mâna în gips. Am calmat spiritele și am început discuțiile cu cadetul. Mi-a spus că nu a avut nici o intenție să urmeze consemnul inițial, deoarece bănuia că acesta conține un scenariu menit să-l aducă la epuizare fizică și psihică. Apoi mi-a raportat ce a făcut. Are o memorie foarte bună și colaborând cu libienii am verificat parțial raportul cadetului. Probabil că în punctele în care apar lacune, libienii nu vor să recunoască unele lucruri. Deși sunt furioși, au început să se calmeze. Doar la vârf mai sunt unele tensiuni. Cadetul a fost transferat la o bază a Cămășilor Negre. A început să se împrietenească cu anchetatorii care acum îl respectă. În special, are o relație foarte bună cu un tânăr locotenent cu care se antrenează câteva ore pe zi. Neoficial, dar locotenentul este rudă cu Șeful Statului.
- Bine că nu l-au omorât! conchise unul din Generali.
- Hm, s-a descurcat puștiul, mormăi Colonelul.
- Și când îi dau drumul? întrebă celălalt General.
- Peste cincisprezece zile. Așa prevede protocolul încheiat.
- Crezi că-l vor respecta ? întrebă Colonelul cu o undă de îngrijorare fățișă.
Maiorul ridică din umeri imperceptibil.
- Cred că da. Dacă-l vor mai ține mult o să le ia toți banii la pocker.
Generalii râseră zgomotoși și închiseră mapele.
- Și ce mai zice cadetul tău, maiorule? întrebă Colonelul.
- Banalități!
La privirea mirată a Colonelului, adăugă:
- M-a-ntrebat dacă în țară au început să se coacă strugurii.

* * *
A doua zi,
Într-o bază militară libiană

Cei doi tineri aleargă încrâncenați. Poartă treninguri militare și pantofi de sport. Unul dintre ei este foarte înalt și are fața albă. Îl vede pe celălalt cum deschide fuleul și începe să se depărteze centimetru după centimetru. Închide ochi și-și imaginează că e pasăre și zboară. Începe să-și simtă brațele ușoare. Se concentrează și schimbă felul de a păși. Fuleul începe să-i transforme fuga într-un șir de salturi, din ce în ce mai lungi. Își depășește camaradul. Aude respirația șuierătoare a celuilalt. Știe că acela nu va mai rezista mult.
Își simte piciorul din spate împiedicat și într-o fulgerare înțelege. Se lasă să cadă într-o rostogolire prelungă, încercând să ajungă pe iarba arsă.
"Poate că-i mai bine", își zise strângându-și bărbia spre piept și genunchii cu brațele. Îl auzea pe celălalt icnind între două bușituri înfundate. Apoi închise ochii și ateriză lat pe un petec de iarbă. Stătu așa îndelung controlându-și respirația. Nu trebuia să-și revină înaintea celuilalt. Îl așteptă să-și tragă sufletul și-l auzi cum se ridică. Privea soarele și gândea ce palidă e lumina acestuia în comparație cu lumina albă a primei sfere, când văzu întâi mâna întinsă spre el, apoi capul mare și creț, cu urechi clăpăuge, aplecat asupra lui. Apucă mâna întinsă și dintr-un salt se ridică în picioare.
- Ce căzătură am luat amândoi, se miră Nidal printre gâfâituri.
- Ovidiu aprobă din cap și începu să râdă, aplecat cu palmele rezemate deasupra genunchilor.
- Ești cel mai tare alergător pe care l-am văzut eu, spuse Nidal privindu-l pieziș pe sub ochi. Dar, nu ești mai bun ca mine, așa e?
- Sigur, aprobă Ovidiu.
"Dacă nu-mi puneai piedică !" completă în gând.
- Când ai încercat să mă depășești, erai deja kaput. Dădeai din mâini dezordonat, de-aia m-ai împiedicat și pe mine, vorbi Nidal cât de serios putea printre șuierături.
Se lăsară pe iarbă, și-și recăpătară cu greu suflul. Ovidiu mima o mare epuizare, și-l studia pe Nidal printre gene.
"Locotenent la doar 19 ani! "
Forța și mintea clară a arabului îi plăceau. Nu-i plăceau în schimb șiretenia și violența acestuia, dar nu avea ce face. Știa că Nidal era biletul lui spre libertate. Ovidiu zâmbi încântat cerului de deasupra. Nu-i ieșise chiar rău !
"Numai ăștia știu câte consemne și protocoale am încălcat !" se amuza el în gând.
Îl privi din nou pe Nidal. Își reaminti cum se cunoscuseră. Se încăierase cu anchetatorii. Apucase un pistol și ținea la respect cei câțiva soldați ce-l țintuiau cu automatele. Nidal, în uniformă de camuflaj, cu o beretă neagră pe cap apăruse pe nesimțite dintre ei. Îl privea curios, dar fără frică. Îi gonise pe ceilalți. Chiar și pe anchetatori. Între zidurile groase rămăseseră singuri. Îl privise zeflemitor pe Ovidiu și-și scosese pistolul. Armase tacticos și trăsese patru focuri la rând într-un fotoliu răsturnat din spatele lui Ovidiu care tresărise, dar se abținuse.
- Ai fi fost deja mort, acum, rânjise Nidal și aruncase pistolul. Vorbea o engleză perfectă.
- Nu cred, răspunse Ovidiu și trăsese un singur foc în șnurul tabloului lui Gadafi. Tabloul greu căzu sfărâmându-se. Ovidiu aruncă și el pistolul.
- Atunci, am fi fost morți amândoi, râse Nidal privind în treacăt tabloul sfărâmat. Unchiului nu i-ar place dacă ar afla ce-ai făcut cu tabloul lui. Strâmbă amuzat din nas.
- Dacă va afla, probabil "sunt" un om mort, râsese Ovidiu. Ridică scaunul pe care stătuse, în fața biroului și se așeză liniștit cu spatele la Nidal.
La fel de degajat celălalt îl ocoli și ridică fotoliul din spatele biroului, după ce băgă degetul într-una din găurile făcute de gloanțele sale și aranjând un capăt de arc, se așeză zicând.
- Dă-i drumul mai repede, până nu mă transformă fotoliul ăsta în fachir indian.
- Puteai să-ți alegi și tu altă țintă, hohotise Ovidiu.
De-atunci erau nedespărțiți.
- Cât am să-ți plătesc de azi-noapte ?
Ovidiu ridică din umeri.
- Mult ! Cam cât câștigi tu într-un an !
Nidal râse și se ridică.
- Jumătate de an ! Ce-ai să faci cu banii ?
Ovidiu râse și se ridică și el.
- Nimic. Noi nu avem voie să avem bani străini, valută. Am să ți-i dau ție, vrei ?
Nidal râse.
- E ca și cum nu ți-aș mai plăti, nu ?
- Nu !
- Cum așa ?
- Uiți că nu ești singurul ce-mi datorează bani. Ceilalți au pierdut și mai mult. Þi-i las ție pe toți când voi pleca peste trei zile.
Nidal îl privea pe sub ochi. Nu zicea nimic.
- Cu banii ăia, ți-ai putea cumpăra un Mercedes ! Þi-ar place?
- Sigur, doar că ar mai trebui să aștept aproape doi ani ca să-l și conduc. Legal, surâse Ovidiu.
- Dar cu jeep-ul te-ai descurcat bine, constată Nidal sec. Chiar nu te-a oprit nici un polițist?
- Nțț! făcu Ovidiu.
- Asta probabil e un fel de nu, în limba ta, nu ?
- Sigur, un fel de "nici vorbă !"
- Ai mare noroc că ești minor, deși asta nu-ți poate fi de folos prea mult timp.
- Și ce trebuie să fac, ca să-mi fie, până voi deveni major ? întrebă Ovidiu candid.
Nidal râse.
- Ca să-ți poți conduce Mercedesul ?
- Ca să-ți pot conduce Mercedesul. Pentru că-ți voi lăsa toți banii și chiar mai mulți.
- Și de unde-mi vei da tu mai mulți bani, mă rog ?
Nidal încerca să glumească, dar Ovidiu simțea lăcomia.
- Știu eu, și-ți voi spune și ție dacă mă conduci până la avion.
- De ce nu-mi spui acum ?
- Pentru că acum am un lapsus, râse Ovidiu.
- Te-au instruit bine ai tăi, constată sec Nidal.
- Și pe tine, ai tăi, râse Ovidiu.
- A propos, ce dracu' făceai tu în deșert ? Doar nu crezi c-am înghițit gogomăniile oficiale !
- M-ai mai întrebat și ți-am spus.
- Mai spune-mi odată, dar vreau adevărul.
Ovidiu îl privi senin, ridică din umeri și smulse un fir de iarbă.
- Mă jucam de-a Cenușăreasa!
- Și tu erai Prințul !
- Nu, eu eram Cenușăreasa! Chiar nu poți să crezi că executam un antrenament de supraviețuire în condiții extreme? Spune-le asta isteților de la București!
- Nu te cred. Cred că de fapt ai fost trimis să ne spionezi!
- Și mă aduceau cu surle și trâmbițe la voi! Fii serios!
- Cine ar lua în serios un copil de 16 ani? Cea mai bună acoperire. O misiune de supraviețuire în condiții extreme. Bravo! O minciună perfectă. Adevărul gol-goluț.
- Și dacă trebuia să vă spionez, eu mă duceam glonț la rezervele voastre din deșert?
- Chiar, ai avut o listă? Cum de le-ai găsit?
- N-am avut nici o listă. N-am avut decât o hartă dată de unul de-ai noștri. Trupele de infanterie vreau să spun, râse el. Restul, ... Instinctul de supraviețuire!
- De ce nu ai respectat consemnul?
- Dar l-am respectat, protestă Ovidiu.
- Abătându-te de la direcția indicată!
Ovidiu începu să mestece paiul, apoi scuipă praful ce-i scârțâia între dinți.
- Direcția indicată! mormăi el. Măi Nidal, comandanții ăștia sunt nebuni. Întâi te antrenează să supraviețuiești cu orice preț, apoi se supără dacă o faci. N-am avut nici un chef să mă transform într-un ghiveci umblător. Un terci înroșit la soare și ars de sete! Scuipă el scârbit.
Nidal tăcea. Privea acum în zare.
- Dar era un ordin, protestă el slab.
- Care-mi spunea să ajung pe drumul cel mai scurt prin deșert, din A în B. Tu ști că-n deșert drumul cel mai scurt merge între sursele de apă, iar eu asta am făcut, în loc să cad în nas după trei sau patru zile, căutând rezerve inexistente, dar bine marcate pe hartă. Și în definitiv, nici n-am ieșit din deșert. Oazele aparțin deșertului, nu ? râse el aproape disprețuitor.
- De unde ai știut că nu vor fi nici un fel de rezerve ? râse Nidal.
- Mi-am imaginat. Eram trei. Eu am tras bățul cel lung. Eram ultimul. Ceilalți ar fi putut să le găsească înaintea mea. Dar, din câte am înțeles n-au găsit nici ei nimic. Cine rabdă de sete când găsește trei rații de apă în același loc ? E simplu. N-a fost nici una. Primul s-ar fi dat de ceasul morții că n-a găsit locul exact, iar ceilalți l-ar fi înjurat pe primul. Am ghicit repede cam ce se coace în plăcinta asta așa că mi-am făcut planul meu. Ca să scap îmi trebuia o mașină și benzină pentru măcar 50 km. Mi-a ajutat Cel de Sus și m-am descurcat.
- Și-ai intrat în belea, râse Nidal.
- De ce ?
- Tu nu înțelegi implicațiile ? se miră Nidal. Alea erau rezervele noastre, explică el lovindu-se cu degetul în piept.
- Cămășile Negre ? se miră Ovidiu și Nidal aprobă grav din cap.
- Și ce, voi nu faceți parte din Armată? întrebă Ovidiu candid. Dacă armata ta nu mi-a pus rezervele în locul indicat, am căutat până le-am găsit. De-aia am și întârziat trei zile, făcu Ovidiu pe supăratul. Voi fi pedepsit!
Nidal râse batjocoritor:
- Hai scutește-mă! Puțin îți pasă ție de pedepsele lor. Ovidiu râse și el și continuă să-și mestece paiul. Dar nu mi-ai povestit cum ai luat jeep-ul.
- Din parcare, ridică Ovidiu din umeri.
- Nu glumi. Mă enervează când faci asta. Orice analist, chiar și cel mai tâmpit, studiindu-ți mișcările și timpii ar înțelege că ești un agent de elită, care a avut informații extrem de precise.
- Am avut pe dracu', râse Ovidiu. Am avut noroc, asta-i tot.
- Atunci spune-mi pentru cine lucrezi și unde-ai fost antrenat.
- Pălărie-ntr-un picior, ghici ciupercă ce-i ? zise Ovidiu în românește și râse.
Apoi traduse relativ corect sensul. Nidal râse și el.
- Hai, răspunde.
- Þi-am mai spus. Forțele Armate Române, România.
- Și voi, toți copiii care veți lucra pentru Armata voastră, sunteți antrenați în spionaj ?
- Dar nu suntem antrenați pentru spionaj!
- Și-atunci la ce bun toată pregătirea ta?
Ovidiu râse și ridică din umeri.
- Poate pentru că lucrez într-o fabrică de "consumabile" pentru "mașinile de cusut" sau de "rodat bile", pe care le tot importați de la noi, râse el spre Nidal, aproape înfruntându-l.
- Nu înțeleg, se apără Nidal.
- D-alea de oricum le-ai monta, tot mitraliere ies, râse Ovidiu.
- Ha! se lămuri Nidal. Armament, muniție, râse el. Și unde-i asta? întrebă el curios.
- La mine-n țară ! o făcu Ovidiu pe niz-nai-ul.
- Poate poți fi mai exact!
- Întreabă-l pe unchi-tu, ăla din tablou, că doar el și cu nea Nicu au investit împreună o groază de "salată" în industria militară secundară.
- Salată ?
- Verzișori! râse Ovidiu. Dolari americani puiule, îl lămuri pe celălalt.
Un timp tăcură odihnindu-se. Pe stadion nu se mișca nimic. Nici măcar aerul supraîncălzit. Nidal se răsuci pe burtă și întrebă:
- Dacă-ți promit să nu scriu în raport, îmi spui cum ai luat jeep-ul de la egipteni ?
Ovidiu plecă capul și râse:
- Sigur !
- Zău că nu scriu !
- Și dacă-ți spun, mă lași în pace?
- Bineînțeles !
- Și-ți mai las și banii ăia, zise Ovidiu și-i făcu cu ochiul.
- Hai, bate palma !
"Să vedem ce-o să scrii, amice!" se amuză el în gând. Își strânseră solemn mâinile.
- Uite cum a fost, începu Ovidiu să-ți țeasă plasa. Eram disperat. Nu băusem toată ziua și nu mai aveam nici un pic de apă când am dat peste ăia. Dormeau în bocanci. Jeepul pe care l-am furat era tras mai într-o parte. Am ocolit duna și am ajuns lângă jeep. Nu mă simțiseră. Aveau o santinelă, dar nu mi-a făcut probleme. Adormise și el, și eu m-am asigurat c-o să mai doarmă câteva ore.
- Adică ?
- Un deget pe carotidă și mâna pe gură, ce dracu', nu știi? Am intrat în perimetrul ăla împrejmuit cu sârmă și am furat carburant, hrană și apă.
- Arme, nu ?
- Nu. Dacă m-ar fi prins m-ar fi împușcat oricum, dar neînarmat mai aveam o șansă.
- Mai aveai pe dracu'! Crezi că ai tăi te-ar fi recunoscut ? Ar fi venit cerându-și scuze să te scape, nu ? hohoti arabul. Nu prea știi "diplomație", băiete.
- Posibil, dar nu m-au prins, nu ?
Nidal ridică din umeri și-i făcu semn să continue.
- Am încărcat totul în jeep și am căutat o ieșire. Mă temeam de alarme radio. Când m-am lămurit că n-aveau așa ceva am pornit motorul și-am șters-o.
- Și ăia nu s-au trezit?
- Ba da. Au tras câteva focuri, dar nu m-au nimerit. Am gonit cam zece minute apoi am făcut un ocol sub vânt și am revenit. Îi prinsesem prin radio, dar nu știu araba. Când i-am văzut venind, i-am lăsat să treacă, apoi m-am strecurat pe urmele lor. Am avut noroc, că vântul îmi ștersese urmele. Când am renunțat, era să dau de dracu'. Au întors în loc idioții și erau să dea peste mine. M-am ascuns după o dună și m-am rugat la Dumnezeu să nu-mi vadă ultimele urme. Le acoperisem eu cu bucăți de mătase și cu nisip, dar făcusem treabă de mântuială. Iar am avut noroc. Au luat-o mai în stânga. Am așteptat să dispară, apoi am recuperat mătasea, am camuflat jeep-ul și m-am ascuns. M-au căutat toată ziua. Elicoptere, avioane, tot bordelul.
- Și tu, ce-ai făcut în timpul ăsta ?
- Am mâncat, am băut Coca-cola și m-am rugat la Dumnezeu să nu mă scap în nădragi, râse Ovidiu.
- Dar cum de nu te-au găsit ai noștri? se miră Nidal.
- Parcă eu știam că-s ăia sau ai voștri ! pufni Ovidiu. La fel! Camuflaj și mers noaptea.
- Dar cum de-ai scăpat din zonele populate.
- Ideea mi-a venit când am dat de depozitul ăla cu recuzita unchiului Sam. Probabil că fusese pregătit pentru un ziarist. Aparat foto instant, pașapoarte, bani, tot ce vrei și un butoi de benzină. Chiar și o trusă de scule. Am demontat tot ce amintea de armată pe jeep. Găsisem niște sprayuri cu vopsea și i-am șters matricola. Am pus niște plăci cu numere americane care erau tot acolo. Mai greu a fost cu pașaportul. Mi-a luat o groază până am schimbat poza, dar a mers. Oricum nu mi l-a cerut nimeni, oftă el dezamăgit. Aveam o legitimație de la Național Geografic, cum că pregăteam o emisiune, știi tu, baliverne! Am avut noroc. Mare.
- Și totuși, nu pricep cum ai găsit depozitul. Viza de pe pașaport nu era mai veche de o lună, se miră Nidal.
- Deci, ați găsit jeepul, constată Ovidiu cu o privire plină de reproș.
- Ei ? întrebă Nidal rânjind.
- Þi-am mai spus că am instinct de conservare exacerbat, râse Ovidiu. E vina ta că nu mă crezi.
- Parcă tu ai crede dacă ai fi în locul meu. Instinct de conservare exacerbat, îl maimuțări el.
Ovidiu se ridică nervos pe șezut.
- Uite ce e ! Eu m-am născut la șapte luni, rahitic, bolnav de tot ce poate avea un nou născut. Am fost botezat la o oră după naștere. Dar am supraviețuit. Poate că mă apără Dumnezeu ! Tu chiar crezi că mi-a fost frică de deșertul tău împuțit ?
Nidal îl privi surprins. Nu se așteptase. Făcu un semn liniștitor din mână.
- Iartă-mă, n-am știut.
- Iartă-mă tu, zise Ovidiu și se trânti pe iarbă.
După un timp reluă:
- Acum am să-ți spun o poveste pe care n-ai s-o scrii în raportul tău tâmpit. Iar dacă nu ești băiat deștept o să dai de dracu'. Vrei s-o auzi ?
- Sunt numai urechi !
- "Acasă" la unchiul Sam, era o valiză de aluminiu cu o sumă considerabilă pe care am îngropat-o undeva. După ce mă predai a-lor mei, îți voi pasa coordonatele.
- Și de ce-aș da de dracu'?
- Pentru că ori ai tăi, ori nepoții lu' Sam vor pricepe repede că un amărât de body-guard ca tine nu se îmbogățește peste noapte.
- Corect ! E așa mare suma ?
- E destul, dar surpriza asta ți-o las completă. Iar animalul tău favorit, ai grijă să fie Racul. Longitudinea ți-o voi spune pe scara avionului. Ieri îmi spuneai că dacă ai avea bani ai studia Medicina. Bani vei avea, iar România are școlile deschise pentru voi. Deci, s-ar putea să ne mai vedem, bățosule În definitiv, nu ești mai mare ca mine decât cu trei ani! râse Ovidiu. Și avem în România atâtea fete frumoase! râse din nou și pentru prima dată îl bătu pe umăr.
Apoi ușor răsuflă ușurat.
Câștigase!

* * * A doua zi, în București

Terasa restaurantului Trocadero era ticsită. Ciorba de burtă, mititeii și berea rece atrăgeau la amiază o clientelă eterogenă. Generalul Bouaru, era un obișnuit al casei. De ani de zile mânca aici. Era ieftin și bun, iar el celibatar prin divorț.
Se așeză greoi la masa abia eliberată și privea îngrețoșat la resturile de mâncare. Foarte atent, un picolo începuse deja să curețe. Era nou aici și privea mirat costumul ponosit, tocurile scâlciate și figura de gestionar a generalului. Fusese "instruit" de ospătar, dar nu se putea abține să nu se minuneze.
- Bă' țâcă, adă la tata o halbă rece, mârâi Bouaru.
- Imediat, tovarășe! răspunse puștiul isteț.
Generalul îl concedie cu un gest suveran, își scoase notesul din buzunar și-ncepu să citească.
Un bărbat slab, cărunt cu o mustață scurtă, dar groasă, se oprise în dreptul lui.
- Trăiți ! salută el și rămase în picioare lângă masa Generalului.
- Hai noroc, bă Costică, îi strânse generalul măna. Stai jos, ordonă el scurt. Mai adă, bă una, se răsti el la picoloul ce se apropia cu berea. Mă Cremenescule, știi de ce te-am chemat ?
- Nu, răspunse acesta scurt.
Cu Șeful Gărzii Personale a Șefului Statului nu era bine să te bați pe burtă. Uneori era mai bine să nici nu-i vorbești.
- Mi-a șoptit mie o păsărică, că ți-a crescut în grădină o floare rară. E-adevărat?
- Știu eu, se prefăcu Cremenescu interesat.
- Sigur că știi dragă, sigur că știi. Ei ?
- Eu am numai flori rare.
Generalul se lăsă pe scaun și întinse picioarele.
- Hai să nu mai pierdem vremea. E al meu! zise el și ciocni halbele. Să-i faci transferul de mâine, oftă și bău lacom.
- Sigur, dar tot nu mai știu la cine vă referiți.
- Pe dracu' nu știi! se amuză Generalul.
- Vă asigur că nu.
Bouaru se aplecă spre el.
- De ce oare am senzația că mi te opui ?
- Nici vorbă, tovarășe ... se opri la semnul celuilalt. Vă înșelați. Numiți-l și s-a rezolvat.
- Hai, bă Costică, nu fă pe prostu'.
- Dar, nu fac de prostul, protestă Cremenescu.
- Bine, se liniști Bouaru. Da' știi pe care-l vreau, nu ?
- Nu.
- Bine ! Hai s-o luăm altfel. De unde crezi tu că știu ? Zi.
- De la ..., și Cremenescu tăcu la semnul celuilalt.
- Bravo ! Vezi că nu e greu. Un ordin de detașare și gata, ne-am înțeles. Bine ?
- Bine.
- Uite, chiar am un ordin de transferare semnat de ....
Cremenescu luă ordinul și privindu-l se liniști. Era în alb, dar semnat de Comandantul Suprem.
- Dar nu e completat, protestă el.
- Lasă dragă că-l completezi tu. Uite ia stiloul meu.
Cremenescu se prefăcu supărat, se încruntă și se apucă de scris. Completă ordinul abia stăpânindu-și râsul, dar se concentră și reuși să nu-și schimbe expresia feței. Îl mai privi odată și îl întinse Generalului, dar acesta se prefăcu ofensat. Cremenescu zise timid:
- Dar vă rog să-l vizați.
Generalul scoase un pix cu pastă roșie și întinse mâna peste masă. Nici nu-și aruncă ochii peste ordinul oricum întors invers, scrise aprobat, puse data și semnă.
Cremenescu privi atent viza, împături ordinul oftând și-l băgă în buzunar. Ciocniră și băură, apoi Cremenescu se ridică îmbunat.
- Permiteți să mă retrag ?
- Sigur, dragă ! La revedere și succes în muncă !
Își strânseră mâinile și se despărțiră. În ușă, Cremenescu începu să râdă. Tocmai îl detașase în Garda Personală a Președintelui pe singurul informator pe care Generalul îl strecurase printre oamenii lui.
"Oricât o să mă coste, a meritat" chicoti el și porni spre mașină.

* * * Câteva ore mai târziu, În Cișmigiu

Căpitanul Panaitoglu din Serviciul Filaj al Contrainformațiilor Securității București, se așeză plictisit pe o bancă. La rândul lui, bărbatul înalt, stilat și elegant pe care-l urmărea se așezase pe o altă bancă, ceva mai departe. Panaitoglu știa că aceea e o "cutie poștală".
Își deschise ziarul. Era semnalul convenit cu colegul său de echipă care tocmai hrănea porumbeii.
După ce stinsese conștiincios țigara pe tocul pantofului mesagerul se ridică și porni agale spre ieșirea parcului. O femeie elegantă se desprinse parcă cu greu dintre cei ce admirau porumbeii și îl urmă de la oarecare distanță. Un adolescent cu plete slinoase și coși pe față se uită lung după femeie, plecă și o urmă curând.
Impasibil, aparent total absent, Panaitoglu citea faptul divers. Observase deja un cuplu de pensionari ce-și instalau șahul pe banca eliberată de mesager. Pletosul se apropie, privi interesat cele două deschideri și se amestecă în vorbă cu cei doi care păreau deranjați de amestecul lui. Dar tânărul nu dezarmă, ba chiar se așeză pe bancă și urmărea jocul peste umărul unuia dintre ei. Dar curând se plictisi și dădu să-și aprindă o țigară, însă scăpă chibritul pe jos. Se aplecă, îl ridică și își aprinse țigara, apoi se concentră iar asupra jocului celor doi bătrâni.
Panaitoglu strânse ziarul și porni în direcție opusă. Știa că au interceptat mesajul și că atât timp cât cei doi vor continua jocul, nimeni nu se va apropia de "cutie".
Avea timp destul.

* * *
Panaitoglu depuse mapa în fișet, încuie și stingând lumina ieși din biroul mizer. Scuipă, apoi își aprinse din mers un Snagov. La capătul culoarului aproape că se lovi de Comandantul său. Se scuză grăbit și luă o poziție relativ respectuoasă, dar Comandantul era prea grăbit. Îi făcu semn să-și vadă de treabă și Panaitoglu răsuflă ușurat.
"Parcă i-a murit vițelul!" își zise și se grăbi să dispară.
Comandantul intră în același birou, aprinse lumina, descuie fișetul și-ncepu să răsfoiască mapa. Citi atent fiecare foaie, apoi o încuie la loc. Stinse lumina și ieși. Privi cadranul fluorescent și înjură în gând.
Ieși din clădire și urcându-se-n mașină, ordonă scurt.
- La sediul mare.

* * *
Cu toată ora târzie, în biroul Adjunctului era lumină. Tânărul General citea un material cu toată atenția. Când termină, rămase mult timp pe gânduri. Se ridică și-și turnă un pahar de whisky, închise barul ascuns în spatele unui raft de bibliotecă și, sorbind încet, începu să se plimbe în jurul frumosului său birou. Din când în când se oprea, deschidea materialul și recitea pasaje întregi.
Soneria discretă a telefonului îi întrerupse șirul pașilor. Ridică receptorul, ascultă și spuse cu un ton de gheață:
- Să intre!
Noul venit intră, salută scurt și rămase așteptând în poziția de drepți. Generalul își continua plimbarea netulburat.
- Ai întârziat, constată el sec.
Îl văzu pe celălalt roșind și dădu plictisit din mână.
- Ia loc. Bei un whiski ? Nu !? Treaba ta.
Se mai plimbă un timp în cerc și într-un târziu întrebă:
- Ceva nou?
- Cred că am găsit ceva.
Generalul se opri și sări ca ars:
- Raportează!
- Astăzi în cursul unei operații de rutină am interceptat un mesaj pe filiera CIA. Vor să-l identifice pe un oarecare Ovidiu Cobălcescu, specialist român implicat în operațiuni ale DIA din deșertul Libanului. Îi dau semnalmentele: 1,95 m, circa 90 de kg, brunet cu ochi verzi-cenușii, figură ovală, ambidextru, circa 20 ani.
Generalul privi în podea, apoi murmură:
- Binee! Altceva?
- Nimic nou ! Rușii dorm în bocanci. Doar pe la Cluj se mai agită câțiva de la AVO , dar nimic important.
- Urmează procedurile obișnuite. Dacă apare ceva nou, la orice oră din zi ori noapte, îmi telefonezi. Bine?
- Am înțeles, tovarășe Comandant. Permiteți să mă retrag?
- Sigur.
Generalul îi întinse măna și-l privi călduros.
- Îți mulțumesc și te rog să mă ierți că te-am deranjat la ora asta. Scuzele mele soției, preciză el cu o voce joasă, continuând să scuture măna celuilalt.
Comandantul Filajului ieși aproape emoționat pe ușă și răsuflă ușurat.
"Parcă nu-i așa de negru, galonatul ăsta !" își zise el și trase în gând concluzia că dacă zvonul ăla despre niște rotiri de cadre nu e chiar zvon, asta nu-l va afecta și pe el.
În urma lui Generalul nota atent într-un carnet. Șeful Filajului ar fi făcut infarct dacă ar fi citit notițele. Generalului nu-i plăcuse raportul lui. Nici forma, nici conținutul, nici raportorul. Își închise caietul și-l încuie cu grijă într-un sertar. Apoi se lăsă în fotoliul generos al biroului.
"Cine dracu' o mai fi și Ovidiu Cobălcescu, ăsta?" se întrebă el.



* * *
A doua zi,
Pe un aeroport militar Libian

Tânărul locotenent libian, purtând uniforma Cămășilor Negre se opri la scara avionului. Salută scurt, ușor zeflemitor și așteptă ca Maiorul și Ovidiu Cobălcescu să urce scara. Maiorul răspunse la fel de scurt la salut și începu să urce.
- La revedere, Nidal, mai zise Ovidiu și-l salută pe arab. Cred că astăzi la ora 23, 84 minute și 52 de secunde voi fi acasă. La ora aia să te gândești la mine. Rămâi cu bine și poate undeva, cândva ... ne vom revedea. Poate pe tropicul Racului.
- Ai grijă! zise Nidal și-i întinse mâna, iar dacă la ora 23, 84 și 52 tu nu vei fi acasă, să-ți ajute Dumnezeu ! râse el scuturându-i viguros mâna cu tot tonul vădit de amenințare.
- Voi fi ! zâmbi Ovidiu sigur de el și porni pe scara avionului.
În ușă se întoarse. Privi spre cerul jos, apoi făcu semn de rămas bun spre Nidal și răsuflând ușurat intră în transportorul de marfă.
Nidal se întoarse și porni cu pas elastic spre mașină. Scoase un băț de scorțișoară și începu
să-l mestece încet. Văzu avionul angajându-se pentru decolare și trânti portiera. Cu un ordin lătrat către șofer, puse mașina în mișcare. Luă receptorul stației, schimbă câteva cuvinte cu superiorii săi, apoi se relaxă în scaunul ergonomic. Privi avionul ce se ridicase, virând spre Europa și se relaxă: "Idiotule ! Poate că tu ai fost norocul meu!" gândi el ronțăind scorțișoara
"Cel puțin mi-ai mai adus o stea pe epoleți" concluzionă el și se relaxă.


.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!