Un cer senin...Dupa-amiaza tacuta...Pana si vantul s-a hotarat sa respecte tacerea.De fapt pana si mintea mea tace,tinand parca un moment de reculegere unei amintiri ce nu are cum sa ii apartina.
Intotdeauna este un ea,intodeauna se gaseste cate un el pentru care viata noastra se inclina intr-o palpabila neintegritate dulce-amara.Astazi insa este una dintre acele zile ce reusesc sa te acapareze pe de-a-ntregul doar intru ea,dandu-i spiritului formele sale stralucitoare.Una din acele zile ce-ti rapeste fiecare gand si fiecare idee si orice fel de iubire palpabila,oferindu-i transcendenta primei clipe.Atata nemiscare nu poate decat la doua lucruri indemna in completa sa nepasare:ori la o complacere ce nu s-ar putea incheia cu altceva decat cu un zbor pe bratele delasarii,ori la o revolta ce nu ar face altceva decat sa imbrace forma unui inot in contrasens cu toate valurile marii...
Toate clipele par acum indizolvabile,de o caldura istovitoare care doar prin simpla ei prezenta tind sa-mi imaculeze visele complet lipsite de ratiune si intelegere...Ce mai importa in astfel de secunde ca astea?!Trecutul..?Viitorul...?Nici macar prezentul.Tacut in nemiscare intelegi lumina si nu intelegi nimica... Ce nevoie de intelegere are clipa?Nici macar una.Vandut fiind unui singur moment la scara unei zile intregi ,totul nu numai ca este complet accesibil intr-o pura senzatie de irealitate,dar complet lipsit de utilitate si de orice dorinta de realizare...Nu am nevoie de nimic si nu vreau nimic sa se mai intample.Cat fantastic si sublim poate fi prezent intr-o tacere a zilei si a luminii?Nu mai mult decat am eu nevoie,nu mai mult decat imi trebuie mie...
Cu mintea lipsita de urmele sangerande ale timpului,bantuiesc prin departari ce nu le voi intelege niciodata.Sunt acolo unde nu as putea fi decat de unul singur,sunt acolo unde nu se poate ajunge.Pierdut intre incolor si albastru,intre materie si nematerie,intre a fi fost si doar a fi,ratacesc in cea mai senina dintre ratacirile lumii.Mai imparat de atat nu cred ca s-a mai simtit cineva vreodata...Nu am aripi si nici nu am nevoie de ele pentru zborul printre secunde!
Ce nevoie mai am sa inteleg totul,acum cand am tot ce imi trebuie:simtirea.Ce sens mai are totul cand am nimicul meu propriu?Acum cand sunt nicaieri,ce nevoie mai am de pretutindeni?!Cand sunt atat de departe de intelegere,ce nevoie oarba vrea sa ma aduca inapoi si sa ma lege de ratiune?!E atata tacere si atata seninatate...nevoia de nimic e atat de glorioasa...Sunt redus la razele de lumina,la undele de caldura firava,sunt parca o parte din infinitatea albastrului ce se rupe undeva in departarea nevazuta...Doar de-as putea sa ma abandonez complet acestei secvente de secunda nemuritoare,sa ma descompun in ea si sa lovesc apoi pamantul drept lumina si raze de caldura!Doar de-ar fi cumva posibil...