Suspend creionul cu care îmi scap gândurile. Mă plâng că am ajuns să nu gândesc gândurile de care fugeam. Fug ca să nu mai ajung din urmă gândurile pe care le aveam. Am gânduri care nu doream să le ai tu când te sărutam în câmpul de flori și vise alunecoase. Mă tot gândesc la reacția asta chimică din care ies amintirile mele. Aș vrea să fiu un chimist și să schimb ordinea lor, să șterg ce vreau, să construiesc ce nu am din ce a fost. Nebun cu cheia în mână încă mai alerg să caut o ușă pe care am pierdut-o. Nebun de plăcerea trecutului sparg vis după vis de capul vostru, al croitorilor de întuneric.
Cuvânt opac de gânduri murdare îmi înnegurează firea. Mă caut în întuneric. Pe mine m-am pierdut odată cu tine. Am pierdut nebunia sănătoasă și o parte din mintea mea cea veche. Am pierdut răceala și coaja după care mă ascundeam. Nu mă mai întorc niciodată acolo, dar devin mai rece, mai inconștient de chipul oamenilor pe care îi privesc...și am găsit momentul “prezent” ca o explicație a planurilor viitoare, și mă agăț de el. Tu, în ceață pură, ai uitat tot. Eu, nebun, cu resturi de suflet în mână mă întreb ce să fac, mă întreb unde sunt. Și sunt aici, în momentul “prezent”, unde tu nu ești.
Cu dorința fumului morții în plămân mă stapânesc să cred ce tu nu îmi poți explica.
Timpul este un alergător prea rapid pentru cursa în care ne-am înscris.