“Și acum ești blestemat de pământul care și-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta”. (Facerea 4,10)
Nu-mi pasă! Niciodată nu mi-a păsat! Poate doar când eram copil și atunci nu știam că-mi pasă. Când încă locuiam la Tel-Aviv o oarecare legătură mai exista între noi. Acum cinăm cu toții în liniște, o liniște din ce în ce mai rubensiană. În fiecare seară, exact la ora 7, mama aprinde menora, iar după rugăciune mâncăm toți patru ciult și hasa. Ce bună ar fi niște carne de porc! Am ajuns să visez porci cu mere în gură. Vise. Vise despre mâncare! Eu visez porci! Sincer, nu-mi pasă nici de vise, nici de porci. E așa de frumos să nu-ți pese de nimic. Nu ai nicio greutate pe umeri. Apuci să cunoști atâtea lucruri nefăcând nimic. Nimicul asta nimicește. Nimicul asta mă parazitează. Am devenit un port-altoi pentru nimic!
Nu mai citesc nici Torah. NIMIC! Multe lucruri s-au schimbat de când eram copil. Mergeam în România la bunicii mei, undeva într-un sat de lângă Roman, orașului de pe malul Moldovei. Această Moldova, nu foarte departe, se varsă în Siret, care apoi se îmbrățișează cu Istrosul, care la rândul său, la fel ca un triptic al lui Boticelli sărută Marea cea Neagră. Aceste amintiri sunt singurele care s-au altoit în mine, singurele gânduri de pace, pace inexistentă aici în Israel, singurele pure și care mă mai fac să visez...să uit. Fără ele meseria mea ar fi una anostă. Ca regizor de teatru nu-mi pot permite multe călătorii, dar cu gândul sunt în fiecare zi acolo...în codrii deși ai Moldovei...de pe vremea când eram un altoi...
Acum, de când sunt regizor am început să-l răstorn pe Dumnezeu de pe tronul său. În piesa mea cea mai recentă chiar am ajuns să-l înlocuiesc cu Adam. Chiar așa! Personajul principal îi strigă la un moment dat creatorului:”Vezi Doamne, cum în actul 3, Adam își naște dumnezei?” De când cu piesa asta, ai mei nu-mi mai vorbesc-nu că până atunci discuțiile noastre erau prea lungi. Acum ne limităm la limbajul filmului mut. Ce crud e să trăiești într-o casă cu 3 sosii ale lui Charlie Chaplin. Sunt evrei ultraortodocși. Acum e ca într-un cavou la noi...din când în când o glumă proastă a fratelui meu Daniel, care nu reușește decât să ne facă să părem și mai penibili în fața unui demiurg! Doamne, dacă te uiți la noi, probabil că râzi în hohote! Să nu-i trezești pe îngeri din somn! Asta ne-ar mai trebui! O ploaie de îngeri nervoși! Nebunie, nebunie nealtoită...acum mi-e dor de-o altoire! De mult nu mi-am mai simțit seva în venele mele fotosintetice.
O singură dorință mai am. E unicul meu vis încă neucis de cotidian. Să m-altoiesc în divin! Să-l distribui pe Dumnezeu într-una din piesele mele. Mă gândesc că s-a săturat să fie spectator atât amar de vreme. Mă rog, dulce vreme, că fără falsă modestie, piesele mele sunt mai mult decât reușite și aclamate de tineretul din Ierusalim. Atunci să vadă el că uneori e mai greu să joci decât să scrii piesa. Scriitor? Ce scriitor? Dictator? Ce dictator? Creator? Ce creator? Mai bine actor! Și ce actor...o scoarță groasă în care aș putea să scormonesc la infinit...să-i simt măruntaiele divine!
Cred că am să-l distribui în rolul lui Treplev. Cum ar arăta, oare, un Dumnezeu sinucigaș? Dar pe cine aș distribui în rolul Ninei, al lui Dorn, al Arkadinei. Mă gândesc că poate un Harpagon i-ar sta mai bine, sau vreun Truffaldino?! Imaginați-vă un Dumnezeu slugă la doi stăpâni. Care ar fi atunci stăpânii? Eu și cu mine! Dar ce vorbesc aici...eu încă nu am ales piesa! Cu siguranță Dumnezeu e un actor dificil. Nu-l văd acceptând orice rol. Uite că la asta nu m-am mai gândit! În fond e un perfecționist. Ne-a făcut pe noi cu o ureche în plus și cu un ochi în minus, întocmai pentru a reda zâmbetul aștrilor stinși. Multe nopți m-am rugat să mi se dovedească îndrăzneala! Da’ de unde? Am luat-o ca pe un accept! Doamne? Doamne! Vrei să joci în piesa mea?
-“DA”
Nu...nu... mi s-a părut! Dumnezeul meu e mut. El nu e nici dumnezeul icoanelor înnegrite de vremuri, nici dumnezeul florilor de lotus. Dumnezeul meu, al cărui nume nu se spune, cel ce a dărâmat zidurile Ierihonului și s-a îndurat de Noe nu vorbește! NU. El stă acolo în Sfânta Sfintelor acoperit cu pânze fine și doarme! Doarme! Trebuie doar să îl trezesc! Dumnezeul meu s-a pensionat de mult! Prin ce trec...Asta da nebunie! Încep o piesă și eu nu am actorul principal, cel mai așteptat de public, cel mai iubit și adorat dintre actorii lumii. Are Dumnezeu ăsta un talent nativ! Cum o să arăt eu acum în fața lumii? Să poți să știi cum timpul te lasă în urmă, cum viața trece pe lângă tine cu viteza luminii- asta da putere. Aș fi puternic cu un asemenea actor în piesa mea! Aș fi și eu la rândul meu adorat. Dar cum? Cum aș putea face acest vis realitate?
-Iubește!”
Cum, cine a fost? Daniel sper că nu faci iar glume proaste! Să iubesc? Oare cum o fi și asta? Mi-aduc aminte că era frumos! Iubirea este, cu siguranță, singura capabilă să constrângă omul. Refuzăm să vedem iubirea ca pe un factor de limitare a libertății. Iubind, uităm să mai trăim, așadar uităm să ne mișcăm și să fim liberi. Nu! Nu sunt gelos pe o iubire ce nu mi-a fost împărtășită și nici măcar nu detest iubirea. Nu te detest, Doamne, doar că încep să te uit! Sincer, eu chiar te iubesc! E extraordinar să iubești, vă spun, dar e atât de greu. Iubirea e grea ca un sac plin cu cărămizi. Dacă am fi îndeajuns de curioși să deschidem sacul înainte de a-l plimba alandala pe drumurile vieții, am realiza că avem în față o mare parte din ceea ce ne trebuie pentru a construi o casă pentru suflet. Și cum iubirea de unul singur nu există, sacii aceștia plini de cărămizi se tot adună...Taina cea mare stă în proba de a face față lipsei mortarului? Aici intervine riscul, ca un constituent primordial al stării de “amorezare”. Să riscăm! Să riscăm să iubim frumos! Dar ce să iubim? Un Dumnezeu care nu își respectă contractul divin? Un laș?
E septembrie...și-am început toamna c-o plictiseală mare! O să fiu rege...regele patului și al lipselor de contracte. Cine o să-l angajeze pe cel care a fost refuzat de Dumnezeu? Cum să scriu asta în CV? Sunt atât de obosit...mi-e dor de Moldova, de nebunia Siretului, de cerul mereu pus pe șotii, de vremurile în care copiii de prin sat și babele uscate de vreme mă-ntrebau: “Tu al cui ești, maică?”, iar eu le ziceam: ”Eu nu sunt de aici...sunt la bunici...nu mă cheamă nicicum”, iar ei rămâneau nedumeriți șoșotind: ”Cum să nu-l cheme nicicum?”.
Îmi imaginez că trăiesc acolo, că miros iarba plaiurilor acelora, că încă pot să curg spre infinit ca Moldova. Eu nu am fost niciodată la Marea cea Neagră, dar știu că apele ce m-au botezat visător au ajuns și acolo...m-au altoit pe alte meleaguri. Imaginează-ți cum ar fi să nu poți să-ți imaginezi? Ce e mai acut decât cuvântul “lipsă”? Pe vremea aceea eram doar un altoi, un altoi blestemat să nu îmbobocească; acum m-am uscat și simt cum glasul din pământ îmi reproșează uitarea. Atunci nu aveam nume. Acum, cu sau fără un Dumnezeu dresat, pot să strig în gura mare: ”Mă numesc Bo’az Ben-Shimon. În teatru mi se spune Cain...”