La începutul iernii, la casa Sogiei apăru un fenomen ciudat. Zeci de câini uriași, albi, negri ori gălbui cu pete, îi bântuiau gospodăria.
-Când se lasă întunericul, vin pe toate cărările! se plângea Sogia Maritzei. Apar câte doi sau trei dinspre sat. Pe alții îi văd venind dinspre pădure, ori pe cărarea de la pârâu. Intră în curte, se întâlnesc cu câinele nostru, se miros și se culcă pe unde apucă.
-Or fi umblând cum umblă câinii toamna, știi tu, poate au nuntă...
-Cum să aibă nuntă! se înfurie Sogia, din cauza simplității gândirii Maritzei.Doar Bodri al nostru nu este cățea. Și-apoi nunta la câini ține și ziua. Câinii ăștia nu sunt din sat de la noi și nici de prin satele vecine. Eu umblu la târg săptămână de săptămână peste tot și nu i-am văzut nicăieri.
-Prinde-i! îi sugeră Maritza și Sogia văzu că ochii vecinei sticlesc de o naivitate sinceră. Îi ademenești cu o bucățică de friptură sau de pâine, le pui lanțul după gât și aștepți să vezi ce o să facă. Trebuie să se întâmple ceva cu ei.
-Când se crapă de ziuă ies din culcușuri, se scutură de paie, se grupează câte doi sau trei și pleacă. N-am idee unde se duc, dar seara apar din nou așa cum ți-am spus. Nu cred că s-ar lăsa ademeniți. De când s-au stabilit la noi nu numai că nu i-am văzut mâncând, dar nici cel puțin nu i-am văzut punând gura pe ceva.
-Sunt agresivi? întrebă Maritza, ca un doctor care, atunci când te consultă, îți cere detalii și despre funcționarea altor organe implicate.
-Noaptea trecută am intrat în șopron să iau lemne pentru cazanul de baie, îi explică Sogia cu o mutră ce voia să sugereze cât de cât mister. Doi câini albi dormeau între baloți. Când m-am apropiat de ei, au mârâit gata să se repeadă la mine. Am renunțat, doar nu o să stau să mă sfâșie...
-Cheamă un vânător să-i împuște! găsi ca întotdeauna soluția aflată la îndemâna oricui Maritza. Pune pușca la ochi și... poc!
-A vorbit bărbatul meu Tussanu cu pădurarul din Dos, zice că nu se bagă. A văzut și el câinii venind peste câmp și...
-Se teme?
-Îi este frică, normal. Locuiește în mijlocul pădurii. Nu-ți este totuna când ai zece vecini în jurul casei tale sau trăiești în singurătate.
Discutau în casa Maritzei. Femeia se apropie de fereastră. Din locul în care se oprise, vedea gospodăria Sogiei, cărările pe care aceasta pretindea că vin câinii în fiecare seară și șoprul în care dormeau. Ambițioasă peste măsură, obișnuită să fie apreciată pentru radicalismul ei rustic, Maritza căuta o rezolvare cu care să facă iar istorie printre vecini. Își stoarcea creierul, să scoată din el ceva mai fabulos decât toate poveștile care se spuseseră despre ea până atunci, apoi reveni cu fața spre Sogia.
-Știi la ce m-am gândit ? întrebă. Ce-ar fi să urmărim noi două câinii ăștia într-o dimineață, să vedem unde se duc. Trebuie să aibă și ei un stăpân, să se aciuiască la o casă, să se oprească într-un sat, undeva. Ne luăm niște bâte zdravene în mână și când se apropie de noi, dăm! Eu nu cred că după aceea mai pun ei piciorul în Beek!
Fără să spună că este încântată de propunerea vecinei sale, Sogia se gândi că nu ar fi rău să încerce o clarificare.
Trecuseră trei săptămâni de când primi câinii sosiseră în gospodăria ei și în loc să plece măcar unul din ei, numărul acestora crescuse până aproape de treizeci. Soțul Sogiei anunță autoritățile când văzu că nu este doar o glumă, dar nici primarul și nici polițiștii nu se arătară impresionați de nunta lui de câini. Sogia Toudori și cumnata ei Ternina locuiau în aceeași curte, căci soții lor erau frați și moșteniseră casele una lângă cealaltă. Aveau la un loc cinci copii: Sogia trei, iar Ternina, cumnata cu care Sogia nu prea se înțelegea, doi. Interesant era că patrupedele nu veneau la Ternina, ci la Sogia, aciuindu-se doar în partea de gospodărie a acesteia. Asta nu însemna că cei aproape treizeci de câini nu puneau în pericol copiii ambelor familii sau rudele și prietenii acestora, care după lăsarea întunericului nu aveau curajul să-i viziteze.
S-ar fi bucurat să-i vadă plecați și Maritza, pentru că alungarea câinilor i-ar fi dat prilejul să redevină vedeta întregului sat. Maritzei îi plăceau faptele de vitejie măruntă, aducătoare de prestigiu local, pe care ceilalți îl transformau în prilej de a o bârfi. Chiar și așa, mai din spirit de aventură, mai din prostie, Maritza ajutase oamenii să treacă peste drame majore. Așa că Sogia se gândi puțin la propunerea ei și o găsi acceptabilă.
-Mâine dimineață am putea încerca, zise cu un tremur de frică în glas. Pe la ora șapte ei sunt gata de plecare, în cinci minute nu mai vezi unul prin curte.
-Perfect! continuă Maritza, războinică. La șase și jumătate sunt la tine. Vreau să văd ce câine stă în fața mea, după ce mă înarmez cu o joardă de carpen!
-Cum pe la șase și jumătate ești la mine! se miră Sogia, văzând că vecina sa nu înțelesese nimic din tot ce-i spusese până atunci. După lăsarea întunericului nu te poți apropia de casa noastră. Dacă vrei să-i urmărim, trebuie să vii acuma. Dormi la mine și dimineață ne punem pe urmele lor.
-Gata ! se învoi Maritza. Îmi iau o pijama și vin. Dau câinii de dracul acum. Ori pleacă, ori pun foc pe ei să se învețe minte! Cu mine nu se poate glumi!
Ceasurile arătau ora patru și jumătate după amiaza și cum în perioada aceea ziua era mult mai scurtă decât noptea, se făcea întuneric. Sogia schimbă câteva vorbe cu soțul Maritzei, până când aceasta se primeni, și se grăbiră să ajungă acasă înainte de venirea câinilor.
Tusanu terminase în gospodărie demult treburile care implicau ieșirea din casă după lăsarea nopții și se puse la televizor. Maritza îl salută și își zvârli lucrurile pe patul din dormitor.
Mă mut la tine, glumi cu o notă de nepăsare în glas. Dacă te bucuri sau nu contează mai puțin, eu m-am hotărât!
-O să am două neveste, răspunse Tusanu cu un aer de imbecilism muieresc, fără să-și dezlipească ochii de pe ecran, autoritatea în casa Toudori aparținând Sogiei. Ia loc la televizor, zise, sau ai venit să-ți alegi un câine de rasă?
-Să știi că pentru câini am venit, mi-a povestit Sogia...
-Du-te și ia-ți unul din șură, că doi au venit deja, s-au temut că o să întârzie la cină, glumi resemnat Tusanu. De trei săptămâni, noi ne-am săturat de „avere”.
Sogia intrase în bucătărie să termine cina. Maritza, aflând că doi dintre câinii stupizi sunt acolo, ieși în hol, înșfăca o coadă de lopată pe care Tusanu o ținea după ușă pentru orice eventualitate și coborî în curte. Tiptil, se îndreptă spre clădirea din fundul gospodăriei, privind cu atenție și în stânga și în dreapta, dar mai cu seamă înspre baloții de paie din colțul șopronului, de unde spera ca animalele derutate să iasă în raza de acțiune a parului ei. Tusanu o urmări, postându-se în dreptul ferestrei deschise a coridorului lung. Când Maritz ajunse în fața intrării largi, văzu câinii. Erau încolăciți aproape deolaltă, cu capetele ridicate, cu ochii ațintiți la creatura ce părea că ar îndrăzni să-i înfrunte. Atunci ridică parul.
-Ai mei sunteți voi acum! murmură cu răutate și sarcasm către animalele nevinovate, înaintând un pas spre ele. Ați dat de dracul! avertiză câinii, făcând și al doilea pas.
-Maritzo! strigă Tusanu de pe terasă. Vezi că în spatele tău au mai sosit doi. Și-n stânga ta mai este unul, iar dinspre Ternina mai vin vreo patru.
Femeia își roti corpul să poată privi peste umăr și văzu dulăii deciși să-i sară în spate, dacă ar fi îndrăznit să-și ducă planul până la capăt. Lăsă coada de lopată în jos dar nu o aruncă din mână. Se dădu încet câțiva pași înapoi, se întoarse cu fața spre Tusanu, așteptând ca acesta să-i spună ce are de făcut. Tusanu îi făcu semn să o ia spre fântână și de acolo prin grădina de flori să urce pe terasă. Maritza se întoarse încet cu corpul pe direcția indicată de vecin, cu privirea urmărind fiarele care nu dădeau din coadă a prietenie. Făcu primul pas. Dulăii din spatele ei rămaseră pe loc. Prinzând curaj, se mai îndepărtaseră tiptil circa un metru. Nici de acea dată, câinii nu se mișcară din loc, rămânând totuși cu ochii pe ea. Când distanța dintre ea și patrupedele fioroase se mărise la cinci, șase metri, dădu drumul cozii de lopată să-i cadă discret pe lângă corp și o luă la fugă spre grădina de flori. Ghetele grele de iarnă încălțate în picioarele ei obișnuite cu mersul pe jos i se părură niște fulgi de gâscă lipiți de călcâie. Nici un alergător de Formula 1 nu ar fi avut un demaraj mai bun. Traversă micuța grădină și se azvârli pe terasă. Tusanu izbucni în râs.
-Trăsni-i-ar să-i trăsnească! înjură gâfâind. De unde au apărut alții atât de repede?
Tusanu nu știu să-i răspundă, pentru că nici el nu îi zărise decât în clipa în care ajunsese foarte aproape de ea.
Seara se culcară devreme. Tusanu pleca la serviciu la ora cinci dimineața. Copiii erau obișnuiți să intre în așternut după ce se terminau desenele cu Tonny Piticul. Cursurile începeau de la opt, dar Sogia le pregăti lucrurile din timp, în eventualitatea că ar întârzia a doua zi peste câmpuri.
Când cântă cocoșul pentru a doua oară în noaptea aceea, Maritza înțelese că nu este decât patru și jumătate și, tot lucrând la strategiile ei, adormi din nou. Se trezi pe la șase și-un sfert, se frecă la ochi, se duse la baie, se făcu siesta sumară. Sogia nu se mai culcase după plecarea lui Tusanu și o invită la ceai. Când afară se crăpa de ziuă, dulăii începură să iasă din așternuturi, ca în descrierea Sogiei, să se scuture, să se întindă căscând, pregătindu-se de plecare. Pe parcursul nopții nu lătraseră decât o singură dată, dar numai câțiva dintre ei.
-Ești gata? o întrebă Maritza pe Sogia privind pe fereastă spre câinii care desfășurau un ritual de rămas bun. Putem porni?
-Bea-ți ceaiul! îi sugeră Sogia, terminând de pus la punct ultimele detalii în bucătărie. Bâtele sunt după ușă. Sper să sosim într-o oră ca să trimit copii la școală.
-Pe care îi urmărim? întrebă Maritza, continuând să-și bea ceaiul după draperie, cu ochii pe dulăii pregătiți de ducă.
-Pe cei care pornesc spre pădure, dacă i-am urmări pe cei care o iau către sat, ar râde oamenii de noi, în caz că ne-am întâlni cu cineva pe drum.
-Hai că pleacă! strigă Maritza fericită. S-au ales! Cei mai mulți au pornit spre pârâu. Doar patru au preferat drumul către pășune, ne ținem după ei.
Sogia aruncă din mână șervetul cu care începuse să șteargă masa din bucătărie, apucă o căciulă cu cozoroc, luă parul pus la îndemână de Maritza și păși decisă s-o ajungă pe vecina care, urmărind îndeaproape patrupedele distrate, trecuse de Râpă.
Soarele nu răsărise și după ceața cu care le întâmpinase dimineața aceea, nici nu părea că avea de gând să se arate prea curând. Deși nu era ger crâncen, chiciura atârna de crengile pomilor din jur, iar un aer rece le străpungea nările. Ajunși în Goliști, doi câini se aleseră să urineze pe mușuroaiele acoperite de iarbă uscată, apoi începură să adulmece vântul ce bătea ușor peste Dealul Pădurii.
-Își bat joc de noi după cum se vede, spuse Sogia, care ar fi aburit un metru pătrat de sticlă, dacă ar fi avut un geam în fața ei, cu gâfâielile pe care le scotea.
-Ne cam forțează, e drept ! acceptă și Maritza mai obișnuită decât oricine cu mersul pe jos. Din Dealul Fetiry coborâm, ne va fi mai ușor, nu mă aștept să treacă de Prria sau Cizzer.
Cei patru dulăi porniseră între timp spre Prunii lui Sofioc, dar nu înaintaseră mult pe direcția aceea, că unul din ei, ce părea lider, se opri să urineze și el foarte aproape de cele două femei, după care dispăru printre tufișuri.
-De ăla am scăpat, observă cu regret Maritza. Sper să nu dispară și ăștia unul câte unul, iar noi să batem drumul de pomană.
Sogia nu-și dădu cu părerea. Pentru că era mai grasă, ea obosise deja și nu se gândea decât cum să facă față ritmului care era același de când pornise de acasă, doar că panta pe care urcau era mai abruptă și aerul mai tare.
Până în Dealul Fetiry nu mai era foarte mult de mers, cei trei câini care alergau relaxați înaintea lor părând la fel de indiferenți ca la început.
-Nu le pasă de noi, după câte se vede, zise Sogia care se așteptase la diferite farse răzbunătoare din partea urmăriților. Înaintează prin ceața asta de parcă ar avea busolă.
-Mor de curiozitate, auzi tu? se dezlănțui Maritza entuziasmată. Îți dai seama? Mai avem puțin și o să aflăm totul despre ei: ai cui sunt, unde dorm, de ce vin la voi și nu la o altă casă...
Erau foarte aproape de vârful dealului și dulăii nici vorbă să mai facă vreun popas. Cel negru, flocos, care preluase funcția de lider al grupului, alerga mai tare decât până atunci, femeile trebuind să se încadreze în ritmul impus de el. Transpirația apăruse pe spatele Sogiei și femeia își luă fâșul la mână. Maritza se descheiase doar la flanela de pluș dar nu o dăduse jos de pe ea. Amândouă târau bâtele prin zăpadă, ca ciobanii care se grăbesc să sosească repede în locul unde lupul a dat buzna între oi.
În ciuda oboselii provocate de urcușul pe zăpada pe care ghetele alunecau continuu și a fierbințelii ce le ieșea de sub haine, Maritza găsi puterea să arunce o privire spre casă. Bineînțeles că nu o zări din cauza ceții, dar când reveni cu privirea pe direcția de mers, o văzu pe Sogia întorcându-se peste cap într-o groapă săpată de ape.
-Sogia! strigă.
-Hai dă-mi mâna, nu te mai uita la mine, că n-am murit! îi ceru vecina nervoasă. Nu vezi că se îndepărtează câinii ăștia și-i pierdem?
Maritza îi întinse mâna. Era bucuroasă că nu o auzea plângându-se că și-a fracturat un picior sau un braț. O trase afară. Câinii se îndepărtaseră vreo douăzeci de metri, dar femeile alergară în urma lor și recuperară distanța parcursă.
Când sosiră pe coama dealului, descoperiră pădurea din Dos, cu copaci albi, încremeniți în ceață. Frunzele stejarilor care nu căzuseră încă dădeau o nuanță vag-roșiatică decorului pe care femeile mai degrabă îl intuiau decât îl vedeau cu adevărat.
Ciobănescul mioritic cu pletele alb-gălbui îi luă locul în fruntea plutonului câinelui negru, care între timp se abătuse să miroasă un tufiș și pierduse statutul de lider. Grupul celor trei apucase către Pădurea Ungurească pe drumul de câmp ce ducea spre Plescha și de acolo evident înspre munti. Munții nu se vedeau, erau la mai bine de cinci kilometri depărtare și ceața pe crestele lor era mult mai deasă. Pășunea era pustie. Câte un boschet pe care și-l aminteau din vară le ținea loc de reper, ca să știe pe unde se află. Pădurea era însă din ce în ce mai aproape. Liziera de salcâmi se vedea la orizont, iar acest lucru le sugeră că nici satele nu sunt foarte departe.
Drumul peste pășune era bun. Coborau la vale, iar câinii nu măriseră ritmul, ceea ce le permitea să-și tragă sufletul. Nici una nu scotea un cuvânt, pentru că în urma fiecărei deschideri a gurii, aerul rece le sufoca. Asta nu o împiedică pe Sogia să urle la un moment dat:
-Uite un cal!
-De la oboseală ți se trage! o apostrofă Maritza. Þi s-a părut doar. Am auzit că oamenilor când traversează deșertul, din cauza setei și a oboselii, le apar în față tot felul de vedenii. Dar văd că ție ți-au apărut din cauza zăpezii.
-Nu, serios! insistă Sogia. Am văzut un cal gălbui, nu foarte înalt, dar zdravăn. A ieșit din pădure, a galopat câteva clipe pe lângă lizieră, apoi a dispărut iar între copaci.
-O fi al pădurarilor ăstora... acceptă pănă la urmă Maritza, fără să micșoreze pasul. Ei își lasă animalele iarna prin pădure.
-Se poate, acceptă Sogia și se resemnă.
Când coborâseră spre Livada Boyanului și aveau mai puțin de un kilometru până la primul sat, Sogia se așeză pe o dolmă năpădită de frunze amestecate cu iarbă uscată.
-Nu mai pot merge! spuse hotărâtă. Renunț. Mi s-au îngreunat picioarele de nu le mai pot trage după mine. Dacă vrei continuă tu.
-Ce? se intrigă Maritza, neputând accepta să audă asemenea vorbe, nu să le mai și vadă puse în practică. Hai! spuse. Se apropie de ea, o smuci și iar fură nevoite să alerge ca să recupereze distanța pierdută. Câinii nu se sinchisiseră de incidentul dintre ele, ca și cum femeile nu ar fi existat, văzându-și în continuare nestingheriți de drum.
La intrarea în Boyan, sat mic, de doar treizeci de case, din care jumătate erau părăsite, cei trei dulăi se repeziră la gardurile din sârmă, dincolo de care două javre începuseră să latre.
Piticii jigăriți nu se simțiră în siguranță și se ascunseră sub vatra unui cuptor acoperit cu plăci din azbociment.
-Te pomenești că sunt din satul ăsta! zise Maritza, văzându-i pe cei doi cățeluși știindu-le dulăilor de frică.
-Dar nu se opresc aici, deduse Sogia, după ce văzu că patrupedul negru care preluase iar conducerea grupului nu avea de gând să intre în sat. Au pornit către Pria.
-Până în Pria nu-i mult, îi aduse aminte Maritza. În douăzeci de minute suntem acolo.
-Doar că picioarele mele sunt praf încă de pe acum, nu știu cât mai pot ține pasul.
-Să nu-mi spui că vrei să abandonezi, suntem atât de aproape de-a afla adevărul! Trebuie să reziști, vreau să dau eu fața cu proprietarul câinilor și să-i spun câteva!
Cei trei câini, dintre care unul era atât de alb încât abia îl vedeai pe zăpadă, cotiră la dreapta pe la marginea micuțului sat, orientându-se din nou spre pădure. Sogiei nu îi conveni traseul ales pentru că o dată cu apropierea câinilor de copacii înalți, se îndepărtau speranțele ei de sosire rapidă la destinație. Nu zise nimic însă, pentru că știa că Maritza nu voia să audă de abandon. Ceasurile arătau ora opt și un sfert și cei trei copii ai Sogiei ar fi trebuit să se afle în drum spre școală. Femeia uită acest detaliu. Prinsă în cursa de urmărire și epuizată de drum, numai că are copii acasă nu-și mai amintea. Când dulăii se îndreptară pentru a doua oară spre tufișuri, după ce lăsase impresia că vor intra în următorul sat, Sogia se dădu bătută definitiv.
-Până aici ne-a fost! spuse categorică. Am obosit de tot. Cine poate alerga mai mult de unsprezece kilometri fără oprire?
Maritza, prefăcându-se că o înțelege, clătină din cap a regret și se opri și ea.
Se trântiră amândouă pe un buștean lăsat acolo de cineva, căruia acesta nu-i mai încăpuse în căruță. Coada de lopată din mâna Sogiei fu trântită de pământ, după ce Maritza o aruncase pe a ei demult. Fețele lor arătau ca două piei de miel proapăt jupuite și întoarse pe dos. Pe obrajii dolofei ai Sogiei se aprinseseră bujori de ger înfocat, iar pletele ieșite de sub șapca cu cozoroc și ajunseră în dreptul gurii, aburiseră și înghețaseră. Ochii îi sclipeau de regret, pentru că trebuia să se consoleze cu acceptarea eșecului.
Un cal își făcu simțită prezența printre tufișuri. Din cauza drumului în curbă, Maritza și Sogia nu îl vedeau. Primul gând al Maritzei fu să apuce bâta. Căutând cu privirea în pripă, dădu cu ochii de coada de lopată lăsată de Sogia doi metri mai încolo. Până să ia coada de lopată în mână, calul gălbui zărit de Sogia cu o jumătate de oră în urmă la marginea Pădurii Ungurești ieși dintre tufișuri si se opri vizavi de ele, rupând, cu dinții lui tari, câțiva muguri din vârful unui plop. Văzând că nu are de ce să se teamă, Maritza azvârli între tufe și bâta Sogiei.
Se apropie de cal și-i mângâie cu precauție coama. Se pricepea la cai, avea și ea acasă trei și nu îi trebui mult să înțeleagă că armăsarul robust nu era decât un mânz prietenos, foarte obișnuit cu oamenii.
-Dacă ar fi sosit mai devreme, l-am fi încălecat și am fi putut urmări câinii până la capăt, spuse Maritza cu regret.
-Ai fi avut curajul să urci pe el? întrebă Sogia de pe butuc.
-De ce nu! se miră Maritza și până să mai întrebe Sogia ceva, se și zvârli călare. Fii atentă! spuse uimită de pe cal. Dracii de câini n-au plecat. S-au oprit să ne aștepte dincolo de movila aia de pământ bătucit, înprejmuit cu nuiele. Ridică-te să-i vezi!
Sogia se ridică, nevenindu-i să creadă. Dulăii se bucuraseră că nu au mai erau goniți și făcură și ei un popas. Când Sogia se apropie de ei la mai puțin de trei metri, aceștia se ridicară și o luară la fugă pe drumul forestier.
-După ei! strigă Maritza de pe cal. Sogia, vino sus!
Se apropie de vecina sa și o smulse cu toată puterea.
Sogia nu vruse să urce pe calul neechipat cu șa, dar din mâna Maritzei nu scăpă ca din clește și cu prețul unor zgârieturi adânci făcute pe gâtul animalului cu crampoanele metalice ale bocancilor ei, se văzu călare.
-După ei! insistă Maritza cuprinsă de euforia șansei de-a continua urmărirea.
Dădu pinteni calului și armăsarul o luă în galop pe urmele câinilor care, văzându-se urmăriți, alergau tot mai tare. Crengile copacilor le zgâriau fruntea, zăpada de pe frunze căzându-le deseori după gât. Maritza era o specialistă a călăritului fără șa, dar Sogia nu mai călărise decât o singură dată. De aceea se și ținea cu amândouă mâinile de mijlocul nu tocmai subțire al Maritzei, strângând din dinți.
-Bârr! o auzea pe Maritza gonind. Hop! o auzea strigând de fiecare dată când calul sărea peste câte un obstacol. Þine-te bine, hoop!
Și tot „hop!”, și tot „bârrr!”, cele două femei se mențineau în spatele câinilor care, din cauza vitezei, nu mai țineau cont cine este conducătorul grupului. După relaxarea cu care alergau, cînd printre tufișurile de la marginea drumului, când pe urmele de tractor sau prin iarbă, n-ai fi zis că dulăilor le este frică de cele două femei sau de calul care galopează în urma lor, ci mai degrabă că sunt distrați. Dar pe Maritza nu o interesa decât să ajungă la poarta stăpânului lor, să-l obrăznicească după bunul ei obicei, să-l facă de rușinea întregului sat.
Sogia, cu fundul cât un dulap de bucătărie, strângea din dinți, iar când reușea să își deschidă gura, o înjura pe Maritza folosind toate epitetele și metaforele pe care le auzise în copilărie pe la vecini, și mai târziu la birjari. Vecina nici nu o băga în seamă. Răsucise coama armăsarului după degetele ei groase, continuând să strige:
-Hoop! Brrr!
-Oprește! urla Sogia. Oprește, nebuno, n-auzi?
Maritza opri după o oră de fund bătucit pe coloana vertebrală a calului, când, din cauza desișului și a prăpăstiei adânci ce le apăru în față, acesta nu mai putu să înainteze.
-Unde sunt câinii? întrebă Sogia derutată, ștergându-și fața înghețată cu interiorul șepcii, ca să-și încălzească obrajii.
-Uite, unul aleargă prin prăpastie, îi arătă Maritza. Pe cel negru l-am văzut ușurându-se pe o tufă cu pistolul îndreptat către noi, apoi a dispărut. Nu-i un semn bun!
Deși încântată de succesul călăriei, Maritza nu arăta chiar bine în clipele acelea. Avea fața roșie ca gușa unui curcan enervat de zgomotele ce indică prezența unui prădător. Părul zbârlit îți dădea dreptul la o halucinație prin care să o vezi în față pe Mama Pădurii. Totuși, își reveni repede când de sub ochii ei dispăru ca prin minune și cel de-al treilea câine, Alb ca Neaua cum îl poreclise, și atunci pe brațele ei părul se zbârli. Fără să îl vadă, simți cum acesta îi ridică mânecile cămășii și înțelese că s-ar putea să își fi pierdut ziua de pomană.
Calul se dădu câțiva pași înapoi de pe marginea prăpăstiei, dar nu căuta nici muguri, nici frunze, fiindcă în inima muntelui, unde le dusese, nu vedeai decât zăpadă groasă de o jumătate de metru și cerul în ceață.
-Unde sunt câinii? insistă Sogia răutăcioasă, gândind că, stând în față pe spinarea calului, Maritza ar fi trebuit să-i țină sub observație. De ce nu ai avut grijă să nu-i scapi din ochi?
-S-au speriat văzându-ne galopând pe urmele lor, au crezut că vrem să le facem vreun rău, deduse Maritza.
Amândouă căutau cu privirea pe sub crengile aplecate de zăpadă, dând cu mâinile într-o parte perdeaua de nuielușe îngroșate de fulgi. Punctele cardinale își pierduseră sensul, mușchiul copacilor părând situat în exclusivitate pe partea de sud a trunchiurilor groase. Câte o cioară croncănind scutura în bătaie de joc zăpada deasupra lor. Până să se obișnuiască cu ideea dispariției câinilor din cauza cărora se aflau acolo, și calul gălbui se furișă printre tufele înghețate, pierzându-se în neantul alb.
-Am dat de dracul, constată Sogia, văzându-se abandonată pe munte. Nu mai avem nici cu ce să ne întoarcem în Boyan și nici pentru ce să mergem înainte.
-Ne întoarcem pe jos, rezolvă Maritza problema. Satul trebuie să fie în direcția aceea. Ãsta este drumul pe care am venit.
-Nu-i ăsta drumul pe care am venit, o contrazise Sogia cu fermitate. Noi am venit din direcția aceea.
-Þi-ai pierdut complet orientarea! îi reproșă Maritza.
-Ești nebună! o apostrofă Sogia fără menajamente. Þi-ai pierdut tu capul, satul este tocmai în partea opusă!
-În nici un caz, își impuse Maritza punctul de vedere. Ai uitat că în clipa în care am pornit prin pădure calul a luat-o spre vest?
-Hai după mine! se impuse autoritară Sogia. Nu pot greși un drum ca acesta, când totul îmi este foarte clar. Știu pe unde trebuie s-o apucăm. Dacă am fi ținut calul din scurt, puteam bate muntele toată ziua. Cât e ceasul?
-Care ceas? Nu am ceas la mine, dar nici nu mai contează. Dacă asculți de mine, o luăm pe scurtătură și într-o oră suntem în Dealul Fetiry. Uite, pe aici!
Sogia nu o ascultă. Ocoliră prăpastia pornind întâi la stânga, pe marginea pârâului la capătul căruia se auzea susurând un izvor, apoi când pârâul începu să se îngusteze, îl traversară. Pășea hotărâtă înainte, Maritza urmând-o ca un câine credincios. Vreo oră și jumătate vecina ei nu scoase un cuvânt, acceptând că este vinovată pentru eșecul acelei încercări. Muntele însă se dovedea din ce în ce mai neprietenos, cu atât mai neprietenos cu cât puterile lor se apropiau de sfârșit, iar crestele apărute din ceață erau din ce în ce mai abrupte.
-Oprește-te odată! răcni Maritza după multă tăcere, dând semne de epuizare. Tu nici acum nu înțelegi că ai pornit pe un drum greșit?
-De unde știi tu? se răsti Sogia.
-De atunci ar fi trebuit să ajungem și-n China, dacă direcția era bună! Tu nu vezi că noi urcăm în loc să coborâm? Satele nu pot să fie decât spre câmpie, nu spre creste!
-Ești proastă! o repezi Sogia. Din cauza ta am ajuns să ne rătăcim, puteam găsi altă soluție pentru a scăpa de câini!
Din cauza atitudinii ei nerecunoscătoare, Maritza îi trânti o creangă în cap. Sogia alunecă în zăpadă de pe stânca peste care trecea. Când ieși de acolo, se năpusti asupra Maritzei și îi trase câțiva pumni în față și în piept. Provocată, Maritza se ridică de pe trunchiul pe care își trăgea sufletul, o înșfăcă pe vecină și se aruncă cu ea cu tot pe povârnișul spinos.
-Na! se auzi vocea Maritzei, în timp ce izbea cu pumnii în abdomenul jilav de transpirație al Sogiei. Na! se auzi din nou.
Sogia se răsuci și ajunse peste vecina sa. O prinse de păr și după ce o scuipă în față, izbucni în plâns.
-Asta merit eu de la tine? Pentru asta ai fost tu respectată în casa mea?
Îi eliberă părul din mâini, se ridică și încercă să ajungă în locul din care se prăvălise. Urmele unei haite de lupi îi dădeau fiori.
-Sunt proaspete, îi atrase atenția Maritzei, rămase în zăpadă. Văd și o dâră de sânge, cred că au vânat ceva pe aici.
-Sângele a curs din buzele mele sparte de pumnii tăi, îi reproșă Maritza, întorcându-și pe dos buza inferioară, să vadă cât de tare îi sângerează. Asta este răsplata pentru ajutorul pe care m-am oferit să ți-l dau!
-Iartă-mă, Maritza! M-am pierdut cu firea, dealtfel tu nu ai greșit cu nimic. Eu sunt vinovată pentru că am ripostat la lovitura ta de creangă. Puteam să mă abțin, știam că suntem epuizate amândouă, dar...
Maritza se ridică în cele din urmă și porni în direcția pe care o socotea de mai multă vreme corectă. Sogia o urmă cu toate că Maritza nu o invitase, păstrând distanța provocată de supărarea dintre ele. După o oră de escaladat stânci înghețate, poienile acoperite de zăpadă și ceață nu făceau decât să le ofere perspectiva unor noi și nesigure variante de mers.
-Încotro să mai apucăm? întrebă Maritza, văzând că nici soluția aleasă de ea nu duce la o clarificare. Tu ce zici?
Sogia tăcu. Cerul reavăn nu le conferea nici un reper, iar în mintea lor, buimăceala instalată cu aproape patru ore în urmă se consolida. Pâlcurile de brazi și stejari ce le apăreau în cale erau aproape identice, cu diferențe doar de înălțime ori densitate, după forma și culoarea lor neputându-se orienta. Maritza se rezemă de un copac să-și tragă sufletul.
Prin liniștea instalată după încetarea dialogului dintre ele, în urechile Sogiei pătrunse zgomotul unui motor de autocamion.
-Ia taci! zise Sogia, ca și când Maritza ar fi intenționat să vorbească. Aud un camion!
-Or fi venind după lemne, presupuse Maritza. Să mai așteptăm.
Așteptară în tăcere încă cincisprezece minute, dar camionul auzit de Sogia nu apăru. Totuși, din când în când și Maritzei i se părea că aude zgomot de camioane.
-Să știi că prin apropiere trece o șosea, deduse Sogia, iar zgomotele auzite de noi sunt aduse de curenții de aer.
-S-ar putea să ai dreptate. Și mie mi se pare că aud uruit de motoare și roți.
Le-a trebuit ceva vreme pentru a stabili din ce parte vin zgomotele.
-Hai! zise Sogia la un moment dat. Urcăm pe crestele din fața noastră. De acolo zgomotele se vor auzi clar.
-Ești sigură? întrebă Maritza, ale cărei gâfâieli nu se mai potoleau. Te-ai gândit bine?
Când porni spre piscul acoperit cu brazi, în dreapta ei apăru un măceș. Luă câteva fructe șă-și potolească foamea. O iluzie de fapt, pentru că stomacul îi era atât de gol, încât nu mai avea nici din ce să chiorăie. Sogia, și mai rea de foame decât Maritza, se opri de cealală parte a spinului și înfulecă un pumn de fructe moi.
-O să te mânce-n fund dacă le înghiți cu sâmburi cu tot, o atenționă vecina.
-Ce mai contează? La câte s-au abătut astăzi peste mine, poate să mă mănânce și-n fund!
Maritza nu schiță nici un zâmbet. Se gândea la picioarele care nu o mai ascultau și la brațele ce-i atârnau pe lângă corp, ca două bucăți de ștreang înmuiat în zăpadă.
Porniră apoi spre vârful din fața lor, mânate de dorința de a descoperi un reper înainte de venirea nopții. După o oră de escaladat printre brazi uriași, cu mâinile înghețate și obrajii încinși, ajunseră pe creastă. Acolo vântul sufla năprasnic.
-Simt că-mi înțepenesc picioarele! urlă Maritza, pentru a învinge șuierul crivățului.
-Eu nu mai văd cu ochii, se plânse Sogia.
-De auzit se aude ceva?
-Da! Camioanele. Șoseaua nu cred că este foarte departe.
Maritza se prăbuși în genunchi. Sogia o susținu de braț și o coborî pe povârnișul din parte opusă crestei pe care urcase. Nu văzuse șoseaua, dar frecvența cu care se auzeau camioanele trecând în mare viteză pe asfaltul curat le lăsa impresia că nu poate fi mai departe de cinci sute de metri.
-Mi-au înghețat bocancii în picioare, spuse Sogia și bătu cu o bucată de lemn pe rama încărcată.
-Mie mi-au înțepenit mușchii, am senzația că o să mă ia cu friguri.
-Bea un vin fiert, își bătu joc Sogia. Dacă eram acasă am fi băut demult un pahar.
Maritzei nu-i ardea de glume, chiar dacă Sogia îi forța acest sentiment.
-Miroase a mititei și a câine prăjit la grătar, replică totuși până la urmă, făcând aluzie la dulăii urmăriți de ele. Simți și tu miros de usturoi prăjit?
-Este o iluzie, zise Sogia. Cândva mi-a spus Viltor că oamenii înghețați de frig, înainte să-și dea duhul, au tot felul de senzații din astea.
-Cum ar fi...
-De pildă au senzația că le este foarte cald, că se simt foarte bine.
Chinuindu-se să glumească, ajunseră pe un dâmb, de unde câteva clădiri cu acoperișurile acoperite de nămeți își făcuseră apariția.
-Prima victorie! urlă Sogia cât o ținu gura. Am zărit o clădire.
Maritza se străduia să-și elibereze privirea de ceața care plutea în valuri pe deasupra lor, dar nu reușea. Atunci urlă și ea:
-Înseamnă că am ajuns acasă!
Sogia nu-i răspunse. Înțelese că din moment ce Maritza uitase că satul lor nu se află între munți, este atinsă de hipotermie, adică, după expresia gândirii ei, are sângele înghețat. O vulpe cu blana din coadă terfelită ca un măturoi prin zăpadă se opri lângă picioarele ei.
-Lovește-o! strigă Sogia cât o ținu gura. Lovește-o!
Dar în loc să-i tragă cu piciorul, Maritza se aplecă să o mângâie. Sogia se izbi cu umărul în pieptul Maritzei și vecina fu azvârlită trei metri mai încolo. Apoi smulse din pământ un butuc cu rădăcinile putrede și îl trânti în capul animalului. Vulpea se prăbuși.
-Când un animal sălbatic se apropie de tine fără nici o frică, sută la sută este turbat, îi spuse. N-ai știut asta?
În loc de răspuns, Maritza râse în hohote câteva minute. Apoi se opri brusc și întrebă cu un aer grav:
-Așa-i că am ajuns acasă?
Sogia o apucă de braț și o sprijini până la șosea.
În fața lor apăru parcarea. Un povârniș înecat cu piatră de codru mărunțită. Trei microbuze și mai multe autoturisme erau parcate pe platoul neasfaltat. Câteva moteluri cu aspect diferit găzduiau numeroșii clienți care poposeau în zonă. Pe terasa pustie, Maritza găsi scaunele din plastic împachetate la închiderea sezonului de vară, smulse unul și se așeză.
-Acum mi-e bine, murmură, scaunul e cald.
Sogia intră în restaurant, se opri la bar și o întrebă pe chelneriță:
-Ce sat este acesta?
-Acesta nu-i un sat! răspunse tânăra domnișoară.
Un bărbat de la masa vecină izbucni în râs.
-Ce-i cu voi pe aici? o întrebă cu amabilitate.
-Am plecat de acasă dimineață devreme, să urmărim trei câini. Erau patru la început, dar unul s-a pierdut pe drum și atunci au mai rămas trei.
-Și?...
-Și am ajuns aici.
-Ce v-au făcut câinii ca să-i urmăriți?
-Pentru că nu știm nimic despre ei.
-Ce să știți despre câini? Câinii sunt niște animale domestice și atât.
-Nu chiar, dar mai bine mi-ați spune unde suntem, pentru că ne-am cam rătăcit.
-În Vârful Piatra Craiului, nu v-ați dat seama?
-Nu știm de capul nostru. Ne-am orientat după mușchiul de pe copaci și uite rezultatul.
-Haideți cu mine, le ceru bărbatul. Văd că sunteți epuizate fizic și psihic și aveți nevoie de ajutor. Eu vi-l pot acorda.
Era patronul motelului și îi cerut bucătarului să le conducă în magazie.
După două ore de găzduire, servite gratuit cu mâncare și ceai fierbinte, Maritza și Sogia se dezmorțiră. Paznicul muntelului le dădu haine de schimb, niște salopete de culoare verde, și le spuse:
-Patronul mi-a cerut să vă duc cu mașina până la Ciucea. De acolo, la cinci fără un sfert, adică peste o jumătate de oră, pleacă un autobuz spre Sim Leusilv. V-a dat și bani pentru bilete, nu trebuie să-l pierdeți, pentru că nu mai aveți altul decât mâine dimineață.
Sogia îi ceru bucătarului care venise lângă ele să transmită mii de mulțumiri din partea lor patronului pe care nu îl vedea pe aproape. Urcară în mașină și în douăzeci de minute parcurseră distanța dintre popasul turistic și sat.
-Autogara este în spatele gării, zise paznicul plin de respect. Biletele se cumpără direct de la șofer, iar autobuzul este deja în stație, cel cu albastru.
-Mulțumesc mult! spuse Sogia cu îndrăzneală, primind banii. Paznicul răspunse mulțumirii, urcă la volan, se asigură în stânga și-n dreapta și se întoarse la serviciu. Maritza și Sogia târâră după ele sacoșele umflate cu hainele lor înghețate până la scara autobuzului.
-De unde veniți, nebunelor? le întrebă șoferul, care nu era nimeni altul decât fratele Sogiei. Unde umblați în salopetele astea?
-La vânătoare, răspunse Sogia și văzând că șoferul s-a nimerit să fie chiar fratele ei, nu dădu banii. Sper că ne duci gratuit astăzi? întrebă cu subînțeles.
-Hai, căutați-vă locuri, le sugeră șoferul. Mai sunt și alte persoane care vor să urce.
De cum se puse pe scaun, Maritza adormi. Sogia nu avu loc lângă ea, așa că se așeză pe un scaun liber, lângă geam.
După nici zece minute de mers, de pe bancheta din spate a autobuzului, un bărbat de circa cincizeci de ani se ridică și veni lângă ea. Þinea într-o mână o mapă, cu cealaltă strângându-și pe lângă corp paltonul negru de piele.
-Bună, Sogia ! salută. Pot să iau loc?
Surprinsă de apariția lui și mai ales intimidată de halul în care era îmbrăcată, Sogia nu spuse nici da, nici nu. Dar fără să aștepte consimțământul ei, bărbatul se așeză, se făcu comod și continuă:
-Nu mă cunoști, așa-i?
-Nu! răspunse Sogia categorică. Nu vă cunosc!
Atunci tipul își lăsă gulerul paltonului negru și-i arătă pe gât o rană formată din mai multe zgârieturi proaspete, produse de un obiect ascuțit. Sogia privi zgârieturile și tăcu. Autobuzul înainta în tihnă pe șoseaua necirculată, începând să urce pe Meseș. Panta nu era foarte mare, dar solicitarea motorului era evidentă. Pe partea dreaptă a drumului se vedea râul Cizzer înghețat.
-Este frig astăzi! zise totuși, ca nu cumva să creadă vecinul de scaun că îl ignoră. S-a lăsat ceața.
-În ochii tăi mai ales, o avertiză tipul. M-aș fi bucurat să cauți un răspuns provocării mele.
Bărbatul din spatele ei se întinse peste spătarul scaunului și intră în vorbă:
-Femeia în salopetă verde e colega dumneavoastră? o întrebă pe Sogia.
-O prietenă, îl corectă ea.
-Știe să călărească, nu glumă!
-Ce vreți să spuneți? întrebă Sogia derutată. De unde o cunoașteți?
Atunci bărbatul care intrase în vorbă își întinse mâna spre gulerul domnului ce stătea alături de Sogia și-i arătă și el rana.
-Astea sunt urmele crampoanelor bocancilor tăi, o avertiză. Când te duci la călărie, ar fi bine să-ți pui încălțăminte adecvată. Să nu rănești bietul animal.
-Ce legătură am eu cu toate astea? îl interogă Sogia fără să găsească vreo explicație reproșurilor celor doi bărbați. Nu știu despre ce vorbiți!
-Domnul este câinele care s-a desprins din grup în Goliști și s-a transformat ulterior în calul pe spinarea căruia tu și Maritza v-ați pus să ne urmăriți prin pădure. Altădată să fiți mai prudente. Niciodată nu veți afla de unde vin și unde pleacă strigoii fără voia lor. Acum, de pildă, se duc la bântuit. În autobuz sunt nu mai puțin de treizeci... Îți spune ceva această cifră?
Câteva clipe Sogia văzu cum în privirile ei se perindă pete negre de întuneric și lumini străvezii. Un nod i se puse în stomac, dar pentru a nu-i încuraja evoluția, îl ignoră.
-Să nu-mi spuneți că sunteți strigoi! exclamă în șoaptă.
-Nu toți din autobuz, ci doar mai bine de jumătate. Însă ciocul mic, să nu ne audă pacienții.
-Cine sunt pacienții?
-Cei care nu sunt strigoi, inclusiv tu.
-Și inclusiv șoferul, care este fratele meu.
-Îmi pare rău, îi atrase atenția cel de pe scaunul din spate. El este de-ai noștri, dar să nu scoți un cuvânt în sat despre asta, dacă nu vrei să te trezești și tu pisică sau câine pentru totdeauna.
Sogia se cutremură. Fratele ei locuia de peste douăzeci de ani în Sim Leusilv și venea deseori la Pectara. La sfârșit de săptămână își lucra mica bucată de pământ din Perisor, fără să pomenească cineva vreodată că ar avea un comportament deviant.
Între timp, Maritza se trezi și veni lângă Sogia, dar rămase în picioare pe culoar, pentru că locurile din jur erau ocupate.
-Cât mai avem de mers până acasă? întrebă frecându-se la ochi.
-Douăzeci de minute! răspunse tipul cu gâtul rănit.
-De unde știi tu, obrăznicătură ce ești? îl apostrofă Maritza, considerând că fusese prea îndrăzneț. Mai bine ți-ai vedea de treabă, nu să te bagi în treaba muierilor ca un prost! Că te văd destul de domn...
Bărbatul se enervă și ieși pe culoar. Își descheie paltonul, îl dădu jos și-l aruncă în brațele colegului de pe scaunul din spatele său. Maritza fugi la șofer.
-Apără-mă! urlă. Ãsta mă bate!
Șoferul aruncă o privire în oglinda retrovizoare, fără să scoată un cuvânt. Pasagerii speriați își îndreptară privirea spre ea. Bărbatul rănit la gât își dădu jos sacoul, cămașa, pantalonii și maieul. Toți cei din autobuz erau cu ochii pe el. Rămas doar în chilot, veni lângă Maritza, care tremura din toate încheieturile. Dar în loc să o ia la palme ori pumni, cum se aștepta ea, acesta se trânti cât putu de tare cu fundul de pardoseala culoarului. În clipele care urmară, ochii pasagerilor văzură trupului lui pierzându-se într-un cerc de praf auriu, din care, în mai puțin de zece secunde, se contură un armăsar de toată frumusețea.
-Vai! răcni Maritza disperată, ghemuindu-se în brațele șoferului. Vai! urlă iar.
Calul necheză și el foarte tare, ca să acopere vacarmul creat și șoferul trase pe dreapta. Deschise ușa din dreptul lui și opri. Armăsarul o apucă pe Maritza cu dinții de gulerul salopetei, coborî, o azvârli în zăpadă, după care dispăru în pădure. Șoferul închise ușa și porni mai departe.