In fiecare seara, dupa munca - o munca istovitoare - se aseaza la biroul lui, cadou de la bunica, si incepe sa scrie. Eu il privesc din celalat colt al camerei si ma intreb cum de nu ma vade. El nu se uita niciodata in jur. Se descalta, isi arunca haina peste patul jerpelit, se uda pe fata si isi alege un pix. Intotdeauna a fost fascinat de pixuri.
De cand s-a intamplat povestea cu bunica, nu a mai vorbit cu mine. Deloc. Dar nu a fost vina mea. Probabil ca el nu a inteles asta.

In urma cu cateva saptamani - pe vremea cand noi eram un cuplu, faceam dragoste si ne pregateam unul altuia micul dejun - am acceptat o invitatie. La bunica barbatului meu. O femeie destul de ursuza si innegrita de vreme, care nu ma placea nici cat negru sub unghie. Un negru care exista, insa. Ce femeie perfida! L-a trimis sa ii repare un dulap, in pivnita, iar noi doua am ramas in salon. Mirosea a batranete seculara si a rautate in stare latenta. Chiar ma gandeam ca bunica nu va inchide ochii decat dupa ce va duce la bun sfarsit o opera cladita pe toata rautatea ei. O opera nepretuita, bunai buna de expus in muzeele iadului. Si asa a fost. A inceput prin a ma intreba cum ne merge. Eu i-am raspuns onest. Bine. Binele acela mediocru, in care incap si bune si rele. Si-a micsorat ochii si a continuat. "Nu te va iubi, draga, niciodata, asa cum trebuie. Baiatul asta nu poate iubi mai multe femei." Dar eu sun una rabdatoare si intelegatoare. Stiu ca fiecare "sufera" de trecutul lui. Un trecut ascuns, care cuprinde povesti cu inimi sfasiate, lacrimi si amintiri cu chenare colorate. Asa sunt toate trecuturile. Si eu port crucea unui buchet de amintiri, nu o sa incep sa descui usi care ascund urataniile Pandorei. Nu este indicat sa faci asta. Pur si simplu nu este. Am dat din cap, lasand sa se inteleaga ca stiu despre el. Barbatul meu este trecut de prima tinerete, de prima iubire si de prima dezamagire. Insa ea nu ar fi vrut sa lase lucrurile asa. "Cand era mic, dormea numai cu mine. Altfel nu putea sa doarma. Ii cantam si il leganam incet. Si adormea intotdeauna cu zambetul pe buze. Te-ai uitat la el cum doarme? Mai are zambetul pe buze?" N-as fi stiut sa ii raspund exact, eu am un somn bun. Niciodata nu adorm dupa barbatului meu. M-am gandit, dar nu stiu cum i se schimonoseste fata, in timpul somnului. Somnul este pentru mine cel mai dulce refugiu. Un loc in care pot fi femeie fatala, un bataus desavarsit sau Craiasa Zapezilor. In fiecare noapte incep o poveste. Aleg un personaj si ii duc firul vietii - un fir subtire, incadrat intre somn si realitate - catre un punct culminant convenabil. Asa adorm eu. Asa dorm eu bine. "Tacerea ta imi spune ca el nu mai zambeste in somn. O femeie trebuie sa isi culce barbatul zambind. Ii dai tot ceea ce trebuie?" Nu vroiam sa cred ca se rederea la sex, asa ca am spus da, fara sa intru in amanunte. "Si ceai de musetel?" Of! Ii placea ceaiul de musetel, stiam, insa cine bea ceai de musetel in fiecare zi a vietii lui, de la nastere, pana acum, la cruda maturitate. Mai bea, spun eu. Intre timp, barbatul meu s-a intors din pivnita. In lumina galbuie seamana atat de tare cu bunica lui, incat am fost nevoita sa il intreb daca se simte bine. Era mai negru si mai ridat. Sau poate ca mi se parea. Am mers la masa. Ca sa fiu sincera, au mers la masa. Eu am fost nevoita sa aranjez tacamurile, sa aduc mancarurile, sa pun bauturile in pahare, sa schimb felurile de mancare, sa strang si sa spal vase. N-am spus nimic ce ar fi putut sa tradeze lipsa mea de confortabilitate. "Haideti sa servim ceaiul. Ne aduci, fato, ceaiul?" Se stransese atat de multa furie in mine, incat inclestarea dintilor devenise dureroasa. Le-am dus ceaiul. "Iubitul meu, tare nefericit trebui sa fii cu fatuca asta. Nu-i asa?" Iar eu intram, ca o servitoare umila, cu tava pe care erau asezate cestile de ceai, samovarul si farduria cu zahar. Poate ar fi mai bine sa vorbiti mai incet sau macar sa va asigurati ca nu sunt aici, am spus. Oare cum de mi-am permis? "Nu suntem la o discutie cu o necunoscuta, este bunica mea". Ca si cum acest afront nu ar fi fost suficient, bunica a scuipat zgomotos ceaiul. "N-are pic de zahar! Ce faci, vrei sa ma omori?" Farfuria cu zahar era acolo, langa cestile cu ceai… Oare este bine sa te revolti? Sau mai bine sa practici un exercitiu de rezistenta? Ce alegi, sa conduci sau sa fii condus? Sa faci experimente sau sa fii cobai? Ce ai voie sa faci? Cine iti impune ce ai voie sa faci? Oare tu? Poate ca nu… Cand ti se da permisiunea sa vorbesti si cand trebuie sa pleci capul? Pana unde se intinde demnitatea umana si de unde incepe umilinta? Unde sa pui punct?
Bunica isi iubea nepotul, fara doar si poate, dar era o iubire patologica, maladiva, o iubire nepermisa intre ei. Sau imi pierdeam eu uzul ratiunii? Dar el, el de ce nu spunea nimic? De ce nu intervenea? Oare nu-mi spusese el, in atatea nopti, ca pastreaza pentru mine o iubire sincera? Mintise? Sa fi fost eu prea credula?
Poate ar fi mai bine sa plecam, spun eu, poate sunteti obosita. "Sa pleci tu, diavole, sa pleci si sa nu te mai intorci niciodata. Sa pleci si sa nu te mai intorci, ai inteles?" Ochii ii iesisera din orbite, pielea i se transfomase in coala tuciurie si mainile i se inclestasera pana intr-atat, incat ceasca de ceai a cazut pe covorul persan. Ii puteam vedea sangele incercand sa treaca prin venele imbatranite, aerul care refuza sa ii mai umple plamanii. Si tremura. Tremura toata ca si cum s-ar fi legat de un sistem imens de electricitate. Am ramas in tocul usii, fara sa scot o vorba. Detasarea absoluta este un punct pe care il poti atinge numai cand esti in mijlocul evenimentelor. Iar eu puteam sa vad absurdul de sus. Detasata. Bunica, murind pe un fotoliu de catifea, barbatul meu, tinand ceasca cu ceai intr-o mana si lingurita in cealalta, eu, in tocul usii, fereastra intredeschisa si becul galbui al lustrei, luminand apatic cloaca asta de oameni mici. A murit. Pur si simplu. Din vina mea, se spune, fara ca politia sau doctorii sa ma poata invinui cu ceva. Eu eram, insa, ucigasul moral al bunicii. Eu am reusit sa o enervez atat de tare incat sa faca un atac de cord si sa moara. Eu trebuia sa duc pe umerii mei, peste raul Stix, sufletul unei femei straine, pe care o uram.

Nu a mai vorbit cu mine de atunci. Nici macar un cuvant. Acum stau chircita in varful patului si ii privesc spatele. Un spate masiv, care ascunde o minte slaba. Ma ridic si merg spre el. Ii pun mana pe umar si simt cum i se opreste respiratia. Vreau sa ii spun ceva, dar nu stiu ce. Vreau sa ii spun atat de multe, dar nici un cuvant nu mi se pare suficient de potrivit. O sa plec, spun eu. El tace. O sa plec chiar azi, spun, te parasesc. "N-ai decat..." Vreau sa ma scuz din nou pentru ceea ce s-a intamplat, desi nu am avut nicio vina, insa nu cred ca mai are rost. Imi pun cateva haine intr-o geanta si le las pe restul. O sa vina cineva sa le ia, pentru mine.
As vrea sa-i spun “la revedere”, insa stiu ca nu poate fi vorba de o revedere. Atunci ii spun infailibilul "adio". Cuvantul se rostogoleste rotund intre noi si se descompune in mii de particule, prin colturile intunecare ale camerei lipsite de lux.
"Nu adio! La revedere, bunico!"