9.

În afară de Iancu Lupu doar ovreiul Ruben mai lega moartea lui Roșu de misterioasa dispariție a lui Haralambie care nu s-a mai întors, în noaptea Sfântului Dumitru, la «Potcoava de aur», cu toate că lui îi poruncise s-o cheme pe Anna și să-i pregătească rață umplută la cuptor.
«Mâna lui Haralambie tăiase beregata lui Roșu, aș paria întreaga avere pe asta. Dracu’ îi mai înțelege pe flăcăii îștia... se aprind din te miri ce și ozon-perț îți și ia beregata, ca unui berbec», gândi Ruben.
Dar de ce să-și bată el capul cu problemele altora?... Până acum, cu nici unul din ei nu a intrat în vreo neînțelegere, doar certuri mărunte ca aceea cu huțulul Kocerha, dar asta nici nu se putea pune la socoteală. Toți îl respectau și aveau încredere în el. Nu avea de ce să-și facă probleme în această privință.
Dacă cârciumarului Ruben nu prea îi păsa de moartea lui Roșu și de dispariția hoțului de cai, Iancu Lupu turba de furie la gândul că Haralambie nu pierise de gloanțele trase de el ci își revenise în timp ce îl ducea Roșu cu căruța și îi tăiase acestuia gâtlejul, dispărând pe urmă cu tot cu căruța și gloaba de cal.
«Acum își linge rănile ca un câine, pe la vreo buleandră de-a lui și după ce se pune pe picioare va veni să-mi ceară socoteală. Luar-ar naiba să-l ia! Parcă ar avea șapte vieți – îl strivești ca pe un șarpe și tot își revine», scuipă nervos Iancu.
Era sigur că Haralambie o să-l caute, și încă foarte repede. Deși Iancu nu era dintre aceia care tremură de frică, nici nu putea să aștepte fluierând liniștit cu mâinile în buzunare întoarcerea hoțului de cai.
«Poate ar fi bine ca Ruxandra, împreună cu Melinda și Ionuț să ierneze la tatăl ei în Coștiui?» gândi Iancu. Însă alungă imediat acest gând deoarece toată lumea și-ar da seama că se teme de ceva, sau așteaptă ceva care se va întâmpla acasă la el. Pe urmă se gândi să plece și el de acasă. Putea să stea peste iarnă la Hust, dincolo de Tisa, la prietenul său Cilohedi. Dar alungă repede și acest gând, deoarece știa bine că Haralambie dacă vrea să-l găsească îl va găsi și în gaură de șarpe.
Gândurile negre nu-i dădeau pace lui Iancu. Nopțile sale deveniră albe și lungi, poate prea albe și prea lungi chiar și pentru un om ca el. Toate ideile sale care se nășteau de-a lungul acestor nopți, duceau la un singur rezultat, la o singură soluție – moartea lui Haralambie! Trebuia să-l caute și să termine odată pentru totdeauna cu acest hoț de cai, dacă nu a reușit din prima, a doua oară nu va da greș!
Iancu cunoștea pe mulți care pentru bani ar fi gata să-și omoare până și propria mamă, dar dacă vreunul dintre ei ar îndrăzni să ridice mâna împotriva lui Haralambie, de asta se cam îndoia.
«Bestemații îștia țin unul la altul mai ceva ca frații, gândești că o mumă i-a fătat pe toți și ar răzbuna crunt pe unul de-al lor. Dar ce ar fi dacă?... Cum de nu-mi trecuse până acuma prin cap?» se lovi Iancu peste frunte.
Da, va căuta pe unul de-al lor, pentru un preț bun... cine știe?... Oare pe Mântuitorul nostru nu-l vânduse unul dintre apostolii săi?... Dacă s-a găsit un trădător printre sfinții apostoli, atunci cu siguranță se va găsi unul și printre hoții de cai! Dar unde să caute un asemenea Iscariotean?... Nu era chiar atât de simplu, deoarece nu putea să meargă la primul hoț de cai care-i va ieși în cale și să-i propună bani pentru sufletul lui Haralambie...
Dacă acesta nu-i va tăia beregata, atunci va da fuga la Haralambie și îi va da de știre «că Iancu Lupu caută să-l omoare». Iar dacă se va învoi, atunci o să ceară ca necuratu’ pe mă-sa și oare merită pielea găurită a lui Haralambie un asemenea preț? El a vrut să-l ucidă pentru a nu-i plăti banii pe cinci cai.
– Nu a mers, nu a mers, asta e! se trezi Iancu gândind cu voce tare și se uită în jur speriat temându-se să nu-i ghicescă cineva gândurile.
Era gată să plătească prețul a cinci cai pentru sufletul lui Haralambie. Atât, nu va da nici un șvanț mai mult! Până la urmă erau banii lui, așa că nici nu va pierde nimic, în afară de căruță și de calul bătrân pe care-i Luase Haralambie. Îi părea rău, ce-i drept, și după Roșu, dar de acesta oricum trebuia să se descotorisească odată, că prea multe știa. Mut ne mut, da cine știe?...
Mai bine se va sfătui cu Radu GembaÈ™ul, acesta îi cunoaÈ™te pe toÈ›i hoÈ›ii de cai, dracuׄ’ È™tie dacă nu fura cai È™i el?
Iancu avea mare încredere în Radu și îi era drag de acest flăcău chipeș cu ochii negri ca smoala. «Seamănă cu Mândra, până și zâmbește la fel, numai caracterul l-a moștenit de la mine. Tare focoasă a mai fost țigancă, mai rar așa femeie!..», oftă cu nostalgie Iancu Lupu.