E seară, o seară fierbinte de vară în sudul extrem , printre nisipuri mișcătoare răvășite din când în cînd de vânt.
În praful din uliță, o mână de copii se joacă cu un cățeluș.Îl ridică la piept, cu dragoste, și-apoi îl scapă jos.M-au zărit și acum îmi fac semne disperați cu degetul mijlociu singuratic îndreptat către cer și agitând puternic antebrațul, exasperați probabil, că eu nu le luam în seamă gestul. E modul lor firesc de a se juca, de a-și consuma energia, mi-am spus, continuând să merg mai departe.Ce te-ai aștepta tu un adult, de la niște copii ?Copiii sunt niște puriozități, universul lor e unul lipsit de spaime, fără griji, fără bariere, fără uși închise, ei proiectând undeva departe nebunia, zbucimul acestei lumi a adulților.Orice gest al lor trebuie primit cu afecțiune.Acum își leapădă coifurile și deșertă la picioare un întreg arsenal de cornete, pentru a mă lovi, fac eu rapid în gând conexiunea, în timp ce ei numesc asta o simplă joacă.Mușchii mei, mintea mea de om matur nu par sa-i intimideze chiar deloc.Deja mi-au dictat sentința, mi-au scris-o direct în inima lor mare din care n-aș fi vrut să ies niciodată. Să mai întârzii, ar fi prea riscant. Au țeavă, au cornet pe țeavă și exultă de dorința de a mi le înfige în carne. "Cutre mici și fără de milă -le strig în gând- nu știți decât să răniți !" Vociferază febril, parc-ar fi un stol de vrăbii gureșe.Nu disting clar ce spun, dar sunt convins că nu caută să-și motiveze cumva gestul, sau să-și exprime în vreun fel compasiunea.Îi mai privesc încă o dată: le plesnesc obrajii de sănătate . Ptiu,deocheaților ! Copii !
Nu e nimic îmi spun , oftez și trec mai departe, mă voi consola cu luna din seara acesta .Iat-o, ieșită la pescuit de aventuri, cum sticlește pe cer , înfiptă și ascuțită ca o olteancă în iie.Uite-o cum își arată coarnele de parc-ar fi mustățile lui Macedonski .Nu, nu mă pot lipi nici de ea, o simt rece, dușmănoasă, vie și rea , mai că i-aș plesni vreo două să fie puțin mai destinsă bălana...