-Vreau să știu adevărul, Anca.
-Ce vrei să știi? Că m-a lovit? Că e numai vina ta?
Am lăsat cuvintele să atârne, să înțepe și să lovească în locuri în care pumnii mei nu ar fi ajuns. Vroiam ca Mihai să sufere, să-l doară, să se gândească de șapte ori la motivul adevărat pentru care m-a lăsat, în câteva secunde.. Dar, mai ales, vroiam ca el să simtă, măcar cu aproximție, ce am simțit eu pe parcursul acestor trei luni de iad continuu.
-Nu am vrut să se ajungă aici, eu...
Mi-am dat seama că începea să se înece, dar eram atât de pornită, îmi doream atât de mult să simtă ce am simțit eu, încât am tăcut... A fost una din tăcerile acelea care te omoară, care nu te mai lasă să respiri.. Una din milioanele de tăceri pe care le-am primit eu de la celălalt din vina lui Mihai, una din tăcerile pentru care nu aveam să-l iert niciodată, nu aveam să-l las să doarmă, să respire.
-Te rog, Anca, iartă-mă.
Am văzut. Îl durea atât de tare, încât și-ar fi dat și viața să dea timpul înapoi. Nu m-am putut abține și mi-am lăsat zâmbetul să se împrăștie pe fată. O lacrimă s-a prelins pe fața lui, a curs ușor spre bărbie, de unde am șters-o, pentru ultima dată, cu degetele mele mici.
-E prea târziu, Mihai. Am spus, cu cea mai ușoară, cristalină și fărș de griji voce. Am spus-o pentru toate cele trei luni de chin, pentru fiecare palma dinaintea sau după fiecare tăcere, pentru fiecare fir de păr căzut în palma celuilalt... Pentru fiecare dată când am plâns, strângându-mi genunchii la piept, chircindu-mă de durere pe podea. Am spus-o fericită, primindu-mi, în sfârșit, răzbunarea.
-Dar te iubesc, Anca.
Alt zâmbet, ca o lance, ca un pumnal care trecea prin cuvinte și măcelărea tot ce întâlnea în cale. Zâmbetul meu crud, nemilos, zâmbetul păstrat special pentru ziua asta... Ziua în care avea să fie prea târziu.
-De ce nu m-ai iubit atunci?